Tamaş. Povestea orgoliului care omoară fotbalul

Foto: pariori.ro

De ce e Gabi Tamaş un jucător bun pentru naţionala României?

În primul rând din cauza contextului. Cu Rădoi şi Chivu pe dinafară, soarta defensivei rămâne în seama celor experimentaţi şi a aspiranţilor. La 29 de ani, Tamaş este un experimentat.

În al doilea rând pentru că joacă în cel mai tare campionat din lume. Cele 70 de partide bifate pentru West Brom înseamnă enorm pentru un jucător român. Premier League din ziua de azi este incomparabil mai tare decât cel din anii 90 atunci când Ilie Dumitrescu dar mai ales Florin Răducioiu se ratau în aceeaşi întrecere. Doi jucători din generaţia de aur, doi fotbalişti strălucitori la naţională sau prin alte competiţii au căzut testul englez. Până acum, Tamaş l-a trecut, fie, de multe ori, de pe banca de rezerve.

De ce e Gabi Tamaş un jucător prost?

Pentru că nu ştie să-şi maximizeze punctele forte. Practic nu dispune de inteligenţa care să-l desprindă de mediocritate.

Exemplu: fundaşul vrea să renunţe la naţională pentru că Piţurcă l-a folosit pe postul de fundaş de bandă şi nu central (în meciul cu Ungaria) şi apoi nu l-ar fi apărat după o evoluţie inconsistentă.

Nu i-a trecut prin cap că a primit o astfel de misiune pentru că este considerat unul dintre stâlpii defensivei, un jucător matur şi responsabil. Nu i-a trecut prin cap că de încurajări şi de apărare au nevoie debutanţii sau cei aflaţi la începutul carierei şi nu veteranii. Nu! Tamaş este prost de orgolios. Vrea să fie pupat în fund şi cocoloşit când el ar trebui să fie cel care dă exemplu de putere. Subliminal, jucătorul în cauză renunţă la statutul său şi se înscrie, psihologic, în rândul celor care ar avea nevoie de oblojire. Şi aici revenim la povestea cu inteligenţa lipsă.

Rooney este vedeta lui United. Are 9 ani pe Old Trafford. Când a venit era nărăvaş. Lua galbene şi roşii în neştire. A fost dresat să-şi stăpânească temperamentul şi a învăţat ce trebuie să facă. Trei sezoane mai târziu era un exemplu de fair play. În 2010 a semnat cel mai mare contract din istoria clubului. Era golgeter şi vedeta de necontestat. Apoi a venit van Persie şi i-a luat locul. Ferguson îi găsise un post nou lui Rooney, un pic mai departe de poarta adversă. L-a făcut mijlocaş ofensiv-defensiv, a simţit potenţialul creativ şi l-a exploatat iar Wayne a făcut ce i s-a spus. Cele 30 de goluri din sezoanele precedente s-au topit. Antrenorul l-a motivat. „Aştept mai mult de la tine, vreau să gândeşti jocul dar am nevoie să şi înscrii.” S-a supărat Rooney? Nici vorbă. Tace şi face. Pentru că e un jucător inteligent şi puternic. Pentru că este un fotbalist care ar putea pleca pe aceeaşi bani la PSG sau City dar alege să tureze în continuare motoarele în loc să se culce pe laurii gloriei trecute sau să se lamenteze că nu e respectat sau apărat.

Rooney ştie că cei puternici primesc deseori misiunile ingrate. Nu plânge, nu dramatizează. Tamaş, tu ştii asta?!?