Stejarul minciunilor

 O potecă prin pădure încă mai conduce către umbra lui chiar dacă, acum, o mai regăsim doar prin poveştile de demult.

A apus şi domnia lui verde şi conflictul care i-a chemat pe beligeranţi să semneze pacea sub ramurile cazone.

Cherokee, Chickasaw şi Choctaw. Sună cunoscut? Poate doar primul dintre cuvinte, în asociere cu marca Jeep, care l-a popularizat peste tot în lume.

De fapt avem înainte trei triburi de indieni din Americi, ai căror şefi fumau tacticos la umbră. Să tot fi fost 1785.

Benjamin Hawkins, reprezentantul guvernului american, şi-a dres glasul şi a citit:

THE Commissioners Plenipotentiary of the United States of America give peace to all the Cherokee nation.

Şi aşa mai departe.

În fapt, albii cereau eliberarea prizonierilor, predarea criminalilor şi jefuitorilor din rândul indienilor, pace şi prietenie perpetuă. Indienii primeau la schimb recunoaşterea graniţelor (de la gura Duck River până la cea mai sudică dintre confluenţele râului Oconee cu afluenţii săi) şi promisiunea că niciun căruţaş cu visele împachetate alături de puşca de vânat urşi nu-şi va ridica vreo căbănuţă dincolo de această linie.

Inspirat de frunzele de stejar care ningeau din copac peste onorabila adunare, unul dintre şefii Cherokee a pufăit resemnat înainte să semneze: “când înţelegerea asta n-o să le mai fie pe plac feţelor palide atunci hârtia pe care semnăm va împărtăşi soarta frunzelor care zboară în vânt”.

Era fix 28 noiembrie, acum 228 de ani. Progresul cu orice preţ şi nevoia de expansiune au făcut în cele din urmă diferenţa iar tratatul efemer a fost doar o “talking leaf” aşa cum prevăzuse căpetenia indiană.

Stejarul în sine nu mai există în zilele noastre. Tratatul de la Hopewell se păstrează încă în arhivele prăfuite de vremuri. La locul faptei doar o placă de beton mai aduce aminte despre promisiuni şi respectarea lor aşa cum se obişnuieşte în Pickens County, South Carolina.

ARTICOL PUBLICAT ŞI PE PAGINA OFICIALĂ DE FACEBOOK BUTURUGEANU.