Seax-urile din Brentford. O poveste cu săbii, cu regi, istorie și fotbal

Istoria nu ține cont de mărime. Le stă deopotrivă și celor mari dar și celor mici pe drumul care duce dintre atunci către acum și mai departe, înspre viitorul plin de surprize. Timpul e doar contextul, lemnul care arde în furnalul transformărilor. Așa s-a născut uriașul Manchester United, care, apropo, juca în galben și verde pe când se chema Newton Heath și  încă nu bănuia către ce zări luminoase îl va purta apele învolburate ale destinului.

Așa s-a născut și Brentford, spre exemplu. Doar un club mult mai obișnuit cu ligile mici decât cu cele mari, cu lumina amiezei și mai puțin cu cea a nocturnei. Iar aici frumusețea istoriei este că se relevă, crește, fie și în cele mai aspre condiții, în jungla sau în deșertul performanței, la reverul cavalerilor de odinioară dar și în buzunarul pantalonilor jerpeliți ai pribeagului a cărui singură șansă la nemurire rămâne întâmplarea.

Cine a văzut sigla celor de la Brentford probabil că s-a întrebat, fie și în treacăt, ce e cu cele trei săbii prezente pe blazonul unui club care dă asalturi pe terenul de fotbal mai degrabă decât în șarjele cavaleriilor ușoare.

Ei bine, istorie curge mult mai adânc decât 1889, anul înființării grupării din Middlesex, ținutul idilic din sud-estul Angliei în care se regăsește orășelul nostru. Răspunsul la curiozitatea noastră se află într-un trecut care aparține atât istoriei de care vorbeam cât și, cu aceleași drepturi, legendelor și miturilor.

Totul începe cu seax-ul. Era secolul trei înainte de era noastră iar belgii, un trib germanic care trăia pe malul de vest al Rinului, își croia dreptatea cu lama ascuțită a seax-ului, un cuțit fin de cingătoare, ulterior dezvoltat într-o sabie extrem de eficientă. De ei ne amintește și Cezar, împăratul roman atât de cunoscut și pentru războaiele cu galii, dar nu ne spune nimeni cu precizie când și-au luat inima în dinți și au traversat pentru prima dată Canalul Mânecii. Se prea poate să fi fost vorba mai întâi de câteva expediții răzlețe, de jefuire a țărmurilor, apoi, undeva prin secolul întâi înaintea erei noastre, de o migrație de colonizare. Cert este că îi regăsim pe atrebi, un neam de belgi, la granița imperiului Roman, atunci când acesta ocupa deja și insula britanică.

Știm și despre șeful de trib Commius, cel care a participat la legendara răzvrătire a lui Vercinegetorix și care, apoi, s-a refugiat în Anglia și mai știm și de Venta Belgarum, actualul Winchester, fondat și condus de cavalerii belgi, atât de mândri de seax-urile lor ascuțite. Se prea poate ca însuși numele de saxon să derive de la seax.

Au urmat apoi vremurile atât de tulburi de după retragerea romană însă Anglia anglo-saxonă, organizată ca o heptarhie de principate, și-a continuat drumul prin istorie la braț cu arma adusă aici de belgi. Descoperim acum regatul saxonilor de centru-est, Middle and East Saxons care înconjura Londra, ea însăși un ținut (county) de sine stătător încă din secolul XII. De la Middle and East Saxons până la Middlesex, numele actualul pe care îl poartă comitatul istoric (pentru că administrativ și teritorial este integrat în mare parte în Greater London) n-a mai fost decât un pas.

Derulăm timpurile până în secolul XX și regăsim seax-ul încă în dotarea poliției dar și ca armă de paradă a lui Herbert Brooks, High Sheriff of the County. O perioadă care deja se întretaie cu existența clubului de fotbal de la care am pornit incursiunea noastră prin istorie. Pe atunci, Brentford FC nu adusese încă seax-urile pe emblemă, una simplă, minimală, cu inițialele BFC și o linie frântă, albastră, care trăda originile clubului de fotbal în cel nautic, mult mai important în acele vremuri.

Sigla actuală, cu cele trei seax-uri mândre într-unul dintre cele patru cuadrante a fost opera suporterului Andrew Henning. Pentru efortul său a primit două abonamente la meciurile lui Brentford. Deasupra săbiilor vedem și o coroană care, la rândul ei, poartă istoria în spate. Îi aparține lui Athlestan, primul rege al Angliei (927-939), a cărui domnie este amintită cu reverență nu doar de biserică ci și de știința modernă. Athlestan a reînviat hermeneutica și i-a găzduit și sponsorizat pe cei mai de seamă scriitori ai vremii. Aici îl întâlnim pe Israel Grămăticul iar mulți dintre istoricii contemporani creditează cercul literar mecenat de Athlestan ca principală sursă de creație a poemului epic Beowulf.

Culmea, albinele pe care le vedem la rândul lor pe sigla grupării din Middlesex au la bază o potențială eroare de interpretare mult mai recentă dar mult mai mare decât coroana și săbiile din vechime. „The Bees”, albinele, este porecla lui Brentford. Se spune că unul dintre cronicarii sportivi de pe la 1900 ar fi alăturat pentru prima dată dungile galben-negre ale echipamentului de pe vremuri cu albinuțele harnice. Adevărul este însă altul. Joe Gettins, un student de la Borough Road College a ajuns să joace pentru Brentford iar colegii săi de studiu obișnuiau să vină în tribune și să-l încurajeze. Strigătul lor, “Buck up B’s” a devenit în cronicile de meci „Buck up Bees” iar de aici albinele au preluat controlul!

Brentford FC duce așadar mai departe amintirea trecutului în timp ce își scrie propria istorie, pe terenurile de fotbal. Cea mai bună performanță, un loc cinci în prima ligă de fotbal engleză, datează deja din 1936, iar în 1942, chiar în vremurile cele mai aspre ale celui de-al Doilea Război Mondial, băieții din Brentford au câștigat London War Cup pe Wembley, în fața a peste 70.000 de fani. Prima și singura lor cupă din vitrina cu trofee. Asta înseamnă că trecutul, cu toată greutatea care apasă asupra prezentului, a lăsat suficiente pagini goale pe care războinicii moderni cu jambiere și siglă încărcată de semnificații să le umple cu fapte demne de menționat atunci când și veacul acesta se va preface în scrum de amintire.