Puterea de a crede până la capăt. Naționala de fotbal germană

Articol de Răzvan Popa (masterand la istorie, licenţiat pe cercetare asupra ingerinţelor politice în fotbal).

Uvertură

Fotbalul este un sport care nu mereu înclina balanța în favoarea celui mai bun. Uneori, Zeul Fotbal acordă laurii celui care își dorește cel mai mult victoria. Știu că deja strâmbați din nas, dar o sa vin cu cel mai bun exemplu în pledoaria mea.

Rândurile de mai jos se doresc a fi un elogiu pentru fotbalul jucat cu spirit, din inimă, cu spirit de sacrificiu, elemente care aduc aminte că fotbalul este la origine o competiție bărbătească. Iar unul din cele mai bune exemple rămâne fotbalul german. Știu că unii nu o sa îmi impărtășească opinia și o sa aducă zeci de argumente contra, prin care să îmi demonstreze că fotbalul german este limitat, că a suferit eșecuri urâte sau că a trișat și că nu are nici un merit. Nu sunt un iubitor al naționalei germane, însă nu pot să nu constat că de-a lungul timpului a oferit unele din cele mai tari match-uri din istoria fotbalului. Da, match-uri, nu meci, asta pentru a sublinia încă o dată esența fotbalului adevărat britanic, pe care, cu rigurozitatea lor, germanii l-au dus în anumite momente chiar la alt nivel. Hai să facem recurs la istorie!

Actul I : Minunea de la Berna

Naționala germană a fost în umbră la turneele finale interbelice. În Uruguay 1930 nu s-a prezentat, iar în Italia 1934 și Franța 1938 nu s-a ridicat la nivelul marilor rivale europene. Deși au luat bronzul în 1934 la prima participare, Panzerul interbelic rămâne cunoscut mai ales după celebra eliminare din 1938 din primul tur al Cupei Mondiale, survenită în fața micii Elveții. Dar atunci a existat o explicație, zic eu. Artiștii vienezi, introduși cu forța în selecționata germană după alipirea Austriei nu se încadrau în profilul echipei germane. A trecut războiul, nemții s-au călit ca nație, iar în Brazilia 1950 nu au avut dreptul să participe. Rănile războiului erau încă destul de proaspete. Dar în 1954, Germania, acum doar partea de vest, reușea să se califice la turneul final găzduit de Eleveția. Probabil că mulți știti cum au decurs lucrurile. La început au fost călcați în picioare de probabil cea mai frumoasa selecționată a fotbalului, încă romantic, Ungaria 1950-1954. Apoi ușor, nemții se repliază și deși nimeni nu le dădea șanse, ajung pas cu pas până în finală, trecând de echipe tari, ca Iugoslavia ( brazilienii din balcani ) și Austria care încasează un set la 1. Oamenii lui Sepp Herberger ajung în finală cu aceași unguri magnifici care în 240 de minute de fotbal fantastic trec de brazilieni si de Uruguay.

Nimeni nu dădea o şansă germanilor, iar modul cum a început meciul cu 2 la 0 în minutul 8 pentru unguri nu părea o surpriză pentru nimeni. Și totuși la final, după un meci de mare luptă pe ploaie torențială, oamenii conduși magistral de Fritz Walter în teren câștigă cu 3-2, reușind să întoarcă meciul și să întrerupă seria de 4 ani fără înfrângere a vecinilor noștri maghiari. Paradele portarului Turek, ghetele revoluționare ale lui Adi Dassler de la aceea vreme, ploaia ( și mai nou suspiciunile de dopaj), ghinionul maghiarilor și norocul lui Rahn au adus prima cupă Rimet în Germania. Când nimeni nu credea, nemții au luptat până la capăt și la final au fost victorioși. Nimeni nu a mai reușit până acum să întoarcă soarta unei finale mondiale după 2-0 si au mai trecut 50 de ani.

Actul II: Turnirul de la Leon

După finala cu cântec din 1966, Anglia dădea piept cu Germania Federală din nou, de data aceasta nu pe Wembley, ci la Leon, în Mexic, cu ocazia Cupei Mondiale 1970. Acum la echipa germană se schimbase generația, nu mai era echipa fraților Walter și a lui Rahn , ci era un lot nou, vice-campion mondial în 1966, conduși de Helmuth Schon de pa margine, cu lideri în teren ca viitorul kaiser Franzi Beckembauer și goleadori cu sânge rece ca Uwe Seller sau Gerd Muller, care după mine, este primul mare tunar al fotbalui modern din Europa anilor 1970. Meciul e unul de mare luptă, totuși englezii reușesc printr-un joc englezesc sută la sută să conducă cu 25 de minute înainte de final cu 2-0. Atunci, viitorul împărat Franzi reduce scorul. Englezii, precum în 1940, simt glonțul pe la ureche. Simt că pierd. Dacă în 1940 au scăpat ca prin urechile acului, scenariul pare că se repetă. Nemții atacă, iar defensiva engleză condusă de Bobby Moore se apără. Finalul e aproape, dar totuși Seller reușește egalarea care taie picioarele englezilor. Totul e pierdut, iar matadorul ( dacă tot suntem în Mexic) Muller dă lovitura de grație Albionului. După 2-0 oamenii lui Schon întorc din nou soarta unui meci cu o mare putere fotbalistică, chiar campioana mondială. Vine semifinala despre care vă povestesc mai încolo. Oricum deja sigur știți deznodământul.

Actul III: Campioni în fața portocalei

Început de iulie 1974. Olanda, cu un fotbal venit parcă de pe altă planetă ajunge defilând în finala mondială, unde gazda, Germania Federală, cu un joc nu foarte convingător, a reușit pas cu pas să ajungă. Dar se repetă scenariul din 1954. Nemții nu sunt favoriți. Olanda începe în viteză maximă și după 2 minute în care Cruyff și gașca sa ascund mingea gazdelor, scorul arata 1 la 0 pentru Olanda. Fără a acuza șocul startului de meci cu -1 gol, oamenii lui Schon simt că Zeul Fotbal a decis. Ușor, metodic, nemțește, fac planul de bătaie și fac imposibilul. Până la pauză întorc scorul. Golul victoriei? Simplu, și un copil s-ar prinde, Gerd Muller!

După pauză, Olanda a fost mai bună, dar scenariul din 54 se repetă. Portarul de acum Sepp Maier a închis poarta, iar Zeul a decis să-l încoroneze pe Franzi împărat. Marele perdant, olandezul Johann. Din nou Victoria este a celui care crede mai mult, iar cel mai bun pierde! Că așa-i în fotbal uneori!

Actul IV: Bătălia de la Sevilla

Cupa Mondială din 1982. Spania. Nemții încep catrastrofal, umiliți de algerienii pe care nu i-au luat în seamă. Urmează aranjamentul din priviri cu Austria. Nemții ies din grupe. În grupele din faza a doua, Panzerul înfrange Spania și ia fața Angliei. Astfel semifinala de la Sevilla pune față în față Panzerul contra Cocoșului galic condus în teren de Platini. Și acest meci a avut partea sa de controversă legat de episodul Schumacher versus Battiston. Dar să trecem peste și să vedem ce a urmat. Franța, echipa cu cel mai frumos joc al Mondialului spaniol ( un joc de pase, modern, mult mai cerebral ca al cometei braziliene stinse cu sânge rece de italianul Rossi) reușea un joc de senzație și cu 15 minute înainte de final conducea cu 3 la 1. Franța , cu ajutoarele ei din colonii, care încă din 1982 prefigurau marea echipă din 1998-2000, reușea să bată fără drept de apel marele rival de peste Rin.

Totusi, stupoare. În finală au mers nemții! Ce s-a întâmplat e greu de exprimat. Panzerul, într-un atac disperat precum cele ale lui Frederick cel Mare , prusacul care trăise cu 250 de ani înainte de generația de la Sevilla a reușit să egaleze prin Fischer și Rummeninge, rezervă aruncată ca pe front, nerefăcută după o accidentare urâtă. Nemții împing meciul la penalti-uri pentru prima dată la Cupa Mondială. Iar Zeul Fotbal hotârâște să răsplătească efortul Panzerului. Nemții sunt mai tari cu nervi la loteria penalti-urilor și ajung în finală. Totuși Zeul Fotbal își aduce aminte că nemții au trișat în grupe cu Austria, iar laurii destinului se duc la don Enzo Bearzot! Rossi înjunghie si pe nemți, iar Italia devine campioana mondială. Era aproape imposibil după bătălia de la Sevilla ca Panzerul să se refacă așa repede. Chiar și el!

PS: În loc de încheiere

Pe la final de ani 1980, Lineker spunea că fotbalul este un joc de 90 de minute în care la final câștigă nemții. Avea oarecum dreptate, mai ales că în 1986 nemții erau din nou erau pregătiți să se încununeze campioni ai lumii, dar s-a opus Don Diego Maradona, pentru ca Diego…..a fost Maradona! Apoi în 1990, kaiserul Franz l-a reîntâlnit pe Diego în finală și atunci nici măcar el, marele Diego, nu a mai putut face nimic în fața puterii de a crede până la capăt și a rigurozității germane. Anii au trecut, nemții au rămas mereu sus, dar poate cel mai frumos elogiu al fotbalui pe care nemții îl pot primi este, culmea, o înfrângere a lor, dar un meci magistral, a cărui istorie a fost dată tocmai de această putere de a crede până la capăt. Ca în 1945 în fața rușilor care intrau în Berlin. Pentru cei care ştiu nu mai e nevoie de Google, pentru cei care nu știu și nu mă cred, recomand Google, cu search italia germania federala azteca 1970. Poate și Google minte, dar placheta de marmură din fața stadionului Azteca pe care scrie El Estadio Azteca rinde homenaje a las selecciones de: Italia (4) y Alemania (3) protagonistas en el Mundial de 1970, del „Partido del Siglo” 17 de junio de 1970 nu minte. Sau aceași marmură care în fața stadionului Wankdorf din Berna, unde Panzerul a câștigat primul titlu mondial în 1954 are gravată numele lotului german condus de moș Herberger, care a jucat în finala contra magnificilor maghiari. Istoria nu uită niciodată să facă elogiul celor care luptă până la capăt. Poate că și noi românii într-o zi.

Comenteaza cu Facebook!

Related Posts

• 

  Ruină & Încredere
  Ruină & Încredere
• 

  Bologna, Modena și găleata de stejar care a schimbat istoria Europei
  Bologna, Modena și găleata de stejar care a schimbat istoria Europei
• 

  O superstiție foarte murdară
  O superstiție foarte murdară
• 

  Mânuși
  Mânuși