Don't Miss

Parfum de pampas: Argentina managerilor de succes

By on 18 iunie 2014, 11:45


Acum un an era în vogă Gerardo Martino. Mândria vecinelor dolofane din Rosario, Santa Fe, tocmai semnase cu Barcelona. Semnase că preia spre bună administrare cel mai tare club al momentului.

Primăvara asta cu năbădăi i-a aparținuit altui argentinian. Născut în capitală și crescut cu bun simț de fotbalul cu nuia de alun al Sevillei, de fotbalul cu picioare agerere de la Inter, de fotbalul extremist al lui Lazio, de fotbalul de dragul fotbalului al lui Atletico, Diego Simeone a ales ca tocmai la alb-roșii să încerce și, culmea, să reușească, ceea ce cam rar fac muritorii de rând în patria corridei: a luat titlul fără să stea pe banca lui Real sau Barcelona.

Argentinienii au un ceva aspru, neregulat, până și în felul în care își conduc echipele. Nu seamănă nici cu șoferul responsabil care întotdeauna respectă limita de viteză, nici cu bețivul inconștient care mână dement spre prăpastie cu pedala strivită sub bocanc. Managerii argentinieni sunt și una și alta în același timp. Ba chiar mai mult decât atât.

Să ne gândim un pic la trecut. Argentina a luat două mondiale, în 1978 și 1986. Suficient de puțin timp între cele două victorii cât să nu se fi schimbat ceva semnificativ în fotbal dar o prăpastie uriașă în privința stilului și al jocului gândit de nebunii responsabili de pe bancă.

Primul a fost Menotti. Închipuiți-vă o cameră cu oameni îmbrăcați în costume ponosite iar în mijlocul lor un domn elegant, rafinat, parfumat și delicat. Cam așa era jocul expansiv, exuberant și plăcut vederii prin care Luis Cesar Menotti a adus titlul mondial în Buenos Aires. Opt ani mai târziu toți își cumpăraseră rețeta succesului doar pentru ca un țărănuș agresiv dar cu simțul proprietății precum Carlos Bilardo să mizeze pe singura oaie de soi din turmă (Maradona), și culmea, să câștige încă o dată, sfidând trendurile momentului. Menotti a lustruit stilul, Biladro a dezlănțuit forța. Amândoi au reușit ceea ce doar alți 17 antrenori din lume (plus încă unul în această vară) au fost în stare să construiască: un sistem prin care statueta de aur, fie ea trofeul Jules Rimet sau capodopera lui Silvio Gazzaniga, să ajungă fără drept de apel în posesia lor.

În timpuri mult mai apropiate de noi, nebunul Bielsa, un alt argentinian altfel decât norma momentului, a creat ordine în haos și dezordine în tot ceea ce era clar și așezat la locul lui. Pentru cei care știu să vadă fotbalul dincolo de ecranul televizorului, ceea ce a făcut tehnicianul lui Chile și al lui Athletic Bilbao este încă o mărturie pentru cei care iubesc să descopere mintea unui inventator, pentru cei care iau o carte în mâini și tot ce-și doresc este să fie uimiți, purtați într-o lume pe care să n-o anticipeze înainte să dea prima filă.  

Şi dacă tot se apropie mondialele să nu uităm că la actuala ediţie avem trei manageri argentinieni în cursa pentru titlu: Alejandro Sabella conduce chiar naţionala pumelor, Jose Pekerman vine la turneul final cu noua generaţie de aur a Columbiei în timp ce Jorge Samapoli este urmaşul lui Bielsa pe banca naţionalei din Chile.

Acum, închipuiți-vă fotbalul european și ca pe o dinastie cu linii genealogice care curg adânc în istorie dar și ca pe un arbore găunos, putred pe dinăuntru, rezultatul împreunărilor seculare dintre tată și fică, dintre mamă și fiu. În acest caz, antrenorii argentinieni ar fi un fel de lăptărese cu obraji pleznind de roșul sănătății, furișate în patul regal doar pentru a reîmprospăta sângele generațiilor viitoare.

Mauricio Pochettino a venit la Southampton și a găsit acolo o echipă blazată, oarecum împăcată cu retrogradarea. A scos-o din mocirla eternelor înfrângeri iar anul următor a dus-o până pe locul 8. Acum a semnat cu Tottenham și are o misiune la fel de dificilă: să-l reînvețe alfabetul pe savantul căruia i-a fost extirpat trei sferturi din creier, să câștige acolo unde toți s-au mulțumit cu locul 4.

Eduardo Berizzo e un alt nume nou pe care vom fi nevoiţi să-l învăţăm în curând. A fost secundul lui Bielsa pe când El Loco antrena Chile. A pornit pe cont propriu iar una dintre reuşitele de până acum vorbeşte extrem de limpede despre sângele care îi curge prin vene: a câştigat titlul cu O’Higgins. Primul titlu din istoria clubului. Acum a semnat cu Celta şi n-ar fi de mirare ca în sezonul care vine să vedem gruparea galiciană mult mai sus decât locul 9 pe care a încheiat acum campionatul.

Guillermo Barros-Schelotto a jucat 10 ani pentru Boca dar acum, la vremea treningului de antrenor, a ales pe Lanus. A câştigat deja o Copa Sudamericana iar multe cluburi de prin Europa îl au deja pe lista scurtă a celor care ar putea să îndrepte ce a mers prost până acum pe la ele prin ogradă.

Luis Zubeldia e un fel de Mourinho din pampas. Are 33 de ani dar deja vreo şase dintre ei i-a petrecut ca antrenor principal. A fost cel mai tânăr manager din istoria primei ligi argentiniene atunci când, la doar 27 de ani, a preluat pe Lanus. Din ianuarie 2014 este principal la LDU Quito, în Ecuador, acolo unde îşi ascute dinţii pentru provocări mult mai mari.

Martin Palermo îşi croieşte cu propriile mâini o carieră de antrenor care să arate cel puţin la fel de strălucitoare ca cea de jucător. După ce a făcut treabă bună la Godoy Cruz acum a urcat un pas şi va antrena pe Arsenal de Sarandi. Matias Almeyda, la doar 40 de ani, a dus deja două cluburi din liga secundă în Primera din Argentina, în timp ce Rodolfo Arruabarrena i-a salvat de la retrogradare pe cei de la Tigre doar pentru ca în sezonul următor să se bată la titlu.

În jurul lor gravitează alte câteva zeci de nume tinere, destine cu sânge proaspăt şi fierbinte. Ei sunt noua generaţie de manageri argentinieni. Au digerat deja trecutul. Îi cunosc tainele, au învăţat din reuşite şi din eşecuri. Nu le pasă de tradiţie după cum nu le-a păsat nici predecesorilor lor. Ei ştiu doar de aici şi de acum, ştiu să urle din adâncul plămânilor, ştiu să ignore copertina şi să se ude în ploaia care le scoate aburul proaspăt din costume, ştiu să construiască echipe din instinct mai bine decât o fac scribii fotbalului cercetat în universităţile de pe la noi, ştiu să mângâie orgoliile pe care le au în vestiar la fel de bine cum ştiu să trântească de pământ cu vedetele care îndrăznesc să ridice privirea sau vocea.

Comenteaza cu Facebook!