Piţurcă, Mutu şi lecţiile unei naţionale care n-a aflat nici acum cât e de mică

Foto: sutsigol.eu

Mutu l-a egalat la goluri pe Hagi.

Piţurcă nu-l mai convoacă pe atacantul lui Ajaccio la naţională.

Lupescu l-ar fi sfătuit la rândul său să n-o mai facă.

Unul dintre motive: cheful cu ţigară în colţ de gură de după eşecul cu Olanda.

România. O naţională mică şi tristă. Mică a fost dintotdeauna. Şi-a închipuit doar că e mare. A fost mică şi în SUA 94, însă atunci vreo câţiva de-alde Don Quijote s-au luptat cu morile de vânt şi ştiţi ceva?!? Aproape că le-a reuşit!

Hagi a fost şi s-a dus. Ştiam lecţia asta. Ne-o predase Dobrin cu ceva vreme în urmă. A urmat Mutu. Acum cine urmează?

Abia acum ar trebui să realizăm cât de mici suntem. Iar asta nu ar fi cu adevărat o problemă. România în sine e o ţară mică, bogată dar prost condusă, fără facilităţi orientate către sport şi viaţă sănătoasă. De unde să apară fotbaliştii uriaşi? De la centrele de copii şi juniori care nu mai există?!? Asta în condiţiile în care vesticii s-au orientat rapid şi au legi care redirecţionează procente din transferurile vedetelor către academiile de tineret. Bani de care nu te poţi atinge altfel.

Realizăm totuşi cât de mici suntem? Din primele patru propoziţii se pare că nu. Asta şi pentru că avem un selecţioner care se crede zeul suprem de pe Olimp dar a uitat să facă vreo minune care să-i susţină beatificarea.

Nu, Mutu nu mai e o soluţie de viitor. Suficient de trist. Dar este una de prezent. Noi construim ca meşterul Manole, doar că nu o facem azi, ci mâine. Sau visăm să o facem. Sau doar ne închipuim că visăm, dimineţile, atunci când amintirile din somn sunt fade şi îndepărtate.

Să nu-l chemi pe Mutu la naţională nu e o tragedie. E doar o prostie. Aşa fost drogat, dopat sau beat Mutu e cam trei clase peste amicii care îi sunt colegi în atac. Şi asta nu mai e trist, este de-a dreptul depresiv!

Nu, Dobrin nu bea, nu, George Best nu a fost doar cel mai faimos beţiv din fotbalul mondial. Şi ştiţi ceva? Cei de la United îl înregistrau sezon de sezon ca jucător activ în timp ce irlandezul se lăsase de fotbal şi îşi deschisese un bar. Sigur, managerul de atunci al lui United nu era la fel de inteligent ca Piţi. Nu, doar un prostălău care se ducea pe la barul cu pricina şi se căciulea pe la insul cu ochii injectaţi „Hai măi George, vino măcar să vezi cum e, poate te îndrăgosteşti iarăşi de fotbal…”

Nu, nu e logic să aliniezi cea mai bună echipă. Nu, nu e ok să-l chemi la lot pe cel mai bun fundaş stânga al momentului (chiar dacă, în sine, Lato e doar un jucător mediocru care traversează un vârf de formă), nu Rusescu nu are ce căuta pe teren (da, e un atacant gras şi fără orizont, dar oare Bogdan Stancu ce e?!?), nu, Mutu nu mai pupă tricoul galben.

România nu doar că e mică. E un no mans land al fotbalului. Aici sunt alte reguli, măsurate o dată şi tăiate de zece ori, aici se stă drept şi se judecă strâmb, iar undeva, deasupra tuturor tronează împăratul lui Hans Cristian Andersen, brunet, scârbit de viaţă, încruntat şi rudimentar ale cărui haine sunt lăudate sau blamate dar căruia nu îndrăzneşte nimeni să-i spună că e în pielea goală.