Moyes vs Ferguson. Povestea timpului care se schimbă

1986. Un oarecare scoțian Ferguson a preluat pe United. Vreo câțiva ani n-a mișcat în front. Apoi a schimbat istoria, acea istorie scrisă într-o sută de ani și care părea să nu poată fi alterată în doar două decenii. Dar s-a întâmplat.

2013. Un oarecare scoțian Moyes a urmat la succesiunea  manageriatului. A început slab. Mizerabil de slab. A pierdut acolo unde nu trebuia să rănească orgoliile tribunei. Au fost 32 de ani de invincibilitate în fața lui Newcastle. Până la Moyes. Niciodată în istorie Everton n-a învins și în tur și în retur. Până la Moyes. Și așa mai departe. Adăugăm și ratarea calificării în Ligă pentru prima dată din 1995 și până în prezent și rezultă demisia.

Concluzia sfidează confuzia. Moyes a petrecut pe bancă 10 luni. A condus pe United în 51 de partide. A folosit 51 de așezări de start. A fost demis.

Parfumul vremurilor de altădată e acum doar o bășină de porc. Vremurile în care meciurile se jucau în tensiune și cu miza pe masă au sucombat în propria vomă de amintire stătută. Acum meciurile se dispută cu banul pe masă, cu bogătani în loc de suporteri, cu contracte de publicitate în loc de speech-ul motivant, scris pe o hârtie mototolită, cu interese care atârnă ca o piatră de moară pe sufletul celor unsprezece trimiși pe teren să reprezinte nu blazonul ci societatea comercială care monetizează fotbalul.

Toți paraziții ăștia nu ar înghiți încă o poveste Ferguson. N-ar fi înghițit-o nici pe prima dacă ar fi prins-o de la început, dar na, banul abia dospea la umbra fotbalului acum trei decenii, încă nu-i devenise mamă și tată de împrumut. L-ar fi trimis și pe sir Alex cu un șut dezgustat de bocanc ‘napoi la Aberdeen după doar 10 luni și ar fi adus pe altul. Și apoi pe altul. Și încă unul. Și tot așa.

Moyes? Poate că United a fost prea mult pentru cel care era învățat să cumpănească bănuții firavi ai lui Everton nu și setea avidă a paralelor sunătoare din fieful învățat cu huzurul diavolesc. Poate că e doar un mediocru la vârf, un slujitor cu umeri zdraveni pe care poți să încarci sacul cu ciment și mai puțin lădița cu porțelanuri subțiri de pe vremea dinastiei Ming.

Poate.

Sau poate că un viitor care nu se va materializa niciodată în istorie, un viitor paralel care începe cu „și cum ar fi fost dacă…” ne-ar fi putut aduce față în față cu un sir David Moyes înaintea căruia cele 13 titluri ale lui Ferguson ar fi fost doar un raport al amintirii. Cumva similar cu cele 5 ale lui Matt Busby pe care nimeni, dar NIMENI, niciodată nu și-ar fi închipuit că le poate egala cineva în oricare dintre variantele de viitor posibile.

 SCURTĂ CONSIDERAȚIE (DIVAGAȚIE):

Orice societate sănătoasă își construiește fundația în fiecare zi în care zorii o trezește la viață. Astăzi este vârful piramidei dacă privești înspre trecut. Astăzi este însă doar un subsol mustind de apă care trebuie drenat ca la carte dacă prețuim așa cum se cuvine ziua de mâine și pe cea care îi urmează.

Istoria omenirii a fost construită cu sabia în mână. Cu cartea în mână. Cu forța și cu mintea. Dar a mai fost construită cu ceva care începe să-i lipsească prezentului. A fost construită braț la braț cu legenda și utopia.

Fără un conducător utopic, Ferguson și alții ca el din orice alt domeniu în afara fotbalului ar fi existat doar ca o notă de subsol a istoriei preocupată doar de acum și aici.

Utopia permite oricui să creadă că e în stare și uneori, îi oferă șansa să arate că poate fi în stare. Utopia alungă ideea tristă a unui viitor în care bunicii vor fi aruncați la groapa de gunoi atunci când li se defectează genunchiul sau atunci când mâna începe să le tremure de boală. Pentru că ce altceva în afara utopiei ne face să vedem în ei mai mult decât niște carcase bune de slugărit până la epuizare, ce altceva în afara sentimentelor (de orice fel ar fi ele) ne face să vedem într-o ruină măreția de altădată și rolul ei fără de echivoc în prezentul și viitorul care nu se hrănește doar din mortarul proaspăt întins pe zidurile noi?!?

Lumea, așa cum începe ea să se contureze (pragmatică până la os, rece și oarecum matematică), nu mai pare deloc prietenoasă pentru noțiunea de „om”. Nu mai lasă loc de visare. De speranță. De povești în care eroul principal învinge împotriva sorții. Pentru că sorții ăia sunt analizați în timp real iar șansele potrivnice duc rapid la concedierea eroului și angajarea de urgență a altuia.

Lumea, așa cum începe ea să se contureze, n-ar fi fost vreodată măcar pretext de gând pentru un Don Quijote atât de comic dar tot atât de plin de fiecare dintre speranțele pe care fiecare dintre noi le îndreptăm cu inima rugătoare către ziua de mâine.