Se lasă iarăși seara peste harnicul grădinar ce macină la muntele lui de planuri pe care le va răspândi prin grădină odată ce pământul va suge toată zeama zăpezilor. Zace proptit în vis și vede parcă straturile cum cresc voioase, simte mirosul bulgărilor pe care îi va răscoli ca într-o nouă revoluție a humei zgâriate de hârlețul voinței. Știe ce semințe îi trebuie, le-a cumpărat deja. Macerează îngrășămintele naturale adunate de peste an pentru că nu vrea să trișeze. N-ar avea de ce. În curtea lui, producția nu se raportează la hectar. Nici n-ar avea pe cine să mintă cu cifrele umflate de ierbicid. E singur și acum, când ninge, singur va fi și la primăvară.
El și petecul ăsta de pământ care începe chiar de sub geamul aburit și nu se termină nicăieri, niciodată. Au fost aici împreună parcă de când lumea. Viu și cu poftă de viață, întins și negru ca cerul într-o noapte fără stele. Aprins la fire și pătimaș, reavăn și gata să dea înapoi ceea ce i se oferă. Doar ei doi, unul sub formă de fiu, tată, bunic, străbunic, celălalt parcă același întotdeauna.
S-au lăsat unul pe celălalt doar atunci când primul a mers să-l apere pe-al doilea, că de cotropitori n-a dus lipsă nici țarina asta pierdută între altele care-i seamănă ca boabele de fasole din hambar. S-au regăsit atât de schimbați la față însă întotdeauna la fel, de parcă anii sau buruienile n-ar fi fost inventate să le șubrezească rezistența. Și-au luat-o iarăși de la capăt ca într-un dans fără început și sfârșit, fără cauză și scop, fără tradiție și inovație.
Oare cât de greu apasă albul din zăpadă peste negrul care tace și suportă dedesubt? I-a cântărit cineva intenția? Și în fond, la ce bun asemenea întrebări când primăvara e la un singur pas distanță iar totul se va schimba din temelii fără să se modifice, în principiu, mai nimic. La fel ca într-un timelapse etern din care nu rămâi decât cu esențialul. Doar ceea ce nu se mișcă e limpede în cadru, în rest, pot fi muște sau oameni sau poate prea multe intenții adunate la un loc.
Moș Gașpar nu a auzit de legea amnistiei și grațierii. Nu ar înțelege-o nici dacă i-ar explica-o cineva. N-a grațiant nici măcar porcul de vreun Ignat și nici despre vreun bunel de-al său nu s-a pomenit vreodată să o facă. Nu pentru că era nehalit sau ar fi deranjat vreo tradiție. Ci doar pentru că pur și simplu. Nu știe câte mandate ar trebui să aibă deputații sau senatorii. Nici de ce trebuie să avem deputați sau senatori. Poate doar ca să retrocedeze pe șest niște copaci din pădure cu tot cu pământul în care și-au înfipt rădăcinile și apoi să facă pușcărie pentru trebușoara asta, odată schimbați cei care închideau ochii cu alții care aleg să nu-i mai închidă.
Moș Gașpar nici nu ar fi așa de sigur că cei care ajung la pârnaie sunt acolo pentru fapta lor sau doar pentru că, ce ghinion, au ajuns prin voia sorții sau a scrutinului, de partea tăioasă a săbiei puterii. Nu ar pricepe nici picat cu ceară cum unii ar putea să le vândă altora chiar munca acestora din urmă. Ba chiar în mod repetat. Nu știe moșul ce e aceea inginerie economică. Singura dată când se aproie de concept este atunci când își verifică paralele învelite într-o basma veche ca să știe dacă-l cheamă pe Nelu a lu’ Ingineru să-i ridice un coteț nou pentru rațe. Microsoft? Microunde? Micronezia?
Moș Gașpar e stăpân peste tot hotarul dar nu are nicio putere. Niciuna anume. Altfel, dacă el ar fi fost să fie șefu ăl mare, atunci ar mai fi plătit impozit? Sau accize? Sau bani pe certificatul de producător mai mulți decât face toată osteneala strânsă în coșuri și vândută la piață? Retail, bre!
Întoarce fața pământului pe dos în fiecare an doar cu mâinile lui bătătorie și cu un băț de care atârnă o bucată de fier dar e mai lipsit de putere ca puii ăia de rândunea care se nasc mereu și mereu în cuibul de la streașina casei. Ba chiar mai puțină putere decât ei, dacă e să ne gândim că toamna ăștia mici pleacă în țările calde fără să aibă nevoie de vreo viză și fără să-i oprească cineva la graniță.
Câteodată însă pe moș Gașpar îl știu de frică toți cei care, altfel, n-ar catadicsi să-l bage în seamă fie și cu o frimitură din gândurile lor, atunci când gonesc cu patruoripatru-urile lor pe drumurile țării. Între parlament și biroul din teritoriu e cale lungă, trebuie să-i înțelegem, iar ei oricum nu se duc nici colo nici dincolo.
Însă în ziua cu princina, și doar din când în când, grangurii ăștia de bună sau de rea intenție tremură în bașcheți din cauza moșului. Atunci, cât de dimineață se poate sau chiar seara pe marginea întunecării, bătrânul de orice vârstă va fi fiind lasă și iarna și vara și pământul și sapa și gândurile toate. Își spală barba aspră, și-o mângâie de-un ștergar aspru apoi dă cu cremă pe pantofii negri care nu sunt pentru bătătură ci pentru drum cu spor. Pune pe el cămașa albă, vesta și haina, ia din șifonier pălăria cu care merge la biserică după care o apucă în jos, pe uliță fără să-încuie nimic în urmă. Pe-aici nu sunt decât alții ca el, o țară întreagă și nimic care să merite furat.
Moș Gașpar se duce să voteze. Știe despre ăia de candidează cât a mai prins și el pe ici, pe colo, dar nu-i trebuie vorbe când are ochi să vadă cu ei. Nu-i trebuie nici pomeni electorale. Le preferă pe cele la care e îndreptățit să plângă de dorul ăluia în veșnica pomenire a căruia s-a fost săvârșită coliva.
Și mai are o apucătură moșul ăsta, una despre care poate că nu v-am povestit încă. Chiar de e blând și inofensiv ca o balegă, nu-i place deloc să fie mințit, păcălit, sau dus cu zăhărelul. Nu vrea să fie tăvălit prin spuza dezorientării sau indus în eroare chiar dacă, poate, n-ar ști să le zică în cuvintele astea.
Iar acum merge să pună ștampila aia ca să-și ia de-o grijă și apoi să se întoarcă acasă. La fel ca moșul și strămoșul, de la primul din neam care a fost fericit întâia dată cu dreptul votului. Acum însă, moș Gașpar, spre deosebire de înaintașii lui, merge pe drumul găunos cu un zâmbet care le-ar îngheța sângele în vine tuturor celor care își află numele tipărit pe buletinul de vot.
Oricine-ar fi moș Gașpar cel din zilele noastre, acum mângâie în buzunar un dreptunghi de plastic negru. Pare amorf și deloc interesant, e cât jumătate de palmă dar e suficient să apeși pe un buton iar atunci toată lumea se deschide pe loc. E mai tare decât bagheta magică a lui Merlin. Decât darul ursitoarei. Dacă știi cum să-i mângâi literele luminate poți să afli pe loc tot ce știe întreaga omenire. Știi tot ce se muncesc să-ți ascundă scrofoii ăia care se milogesc de-un vot pe la poartă iar apoi dispar la loc de unde au venit și nu mai auzi de ei până la următoarele alegeri. Feisbuc! Ce ghidușie a mai inventat și mintea asta omenească!
Merge moș Gașpar fără să se grăbească pe ulițele satului său încremenit în timp, merge să pună ștampila și se gândește un pic îngrijorat sau poate doar în treacăt, cam cât o să le ia șmecherilor ălora mari să manevreze, să pervertească și să mintă și cu ajutorul invenției celei noi. Și-apoi…fără să se vadă demn să împiedice una ca asta…ce-ar fi să pun eu semințe de muștar pe ogorul unde punea bunelul doar porumb?!? Am citit pe jucăria asta a mea din buzunar c-ar fi o treabă șmecheră de tot. Sau poate cătină. Sau și mai bine paulownia cotevisa!
ARTICOL PUBLICAT ŞI PE PAGINA OFICIALĂ DE FACEBOOK BUTURUGEANU.
