Legea Sportului 2013 e bună dacă n-ar fi şi rea

Foto: realitatea.net

Promovarea sportului de masă merită aplauze în picioare. Dacă se va face. În sfârşit am înţeles şi noi că nu e niciun titlu de mândrie să facem mate în ora de sport. Nu, nu devine nimeni mai deştept cu 50 de minute de algoritmi dar garantat i se strâmbă coloana celui care stă ghemuit ca un călugăr medieval peste măsuţa cu ceasloave.

Da, sportul de masă este genial pentru că îţi dă o şansă în plus pentru sănătatea fizică, baza oricăror vise pentru viitor. Cam de asta au nemţii peste 20 de milioane de sportivi legitimaţi la cluburi dintr-un total de 80 de milioane de locuitori. Nu pentru marea performanţă ci pentru mişcare şi sănătate individuală.

Acum să ne întoarcem un pic faţa către o propunere perfidă care, dacă va face parte din noua lege a sportului, nu va aduce nimic bun celor mulţi ci celor puţini.

Gigi Becali, în calitate de parlamentar, şi Hagi, în calitate de figură publică, doresc să introducă următoarea precizare: valoarea contractelor jucătorilor să fie înregistrată ca drepturi de imagine în proporţie de 75%, cu alte cuvinte, să se plătească taxe integrale la stat doar pe celelalte 25% rămase sub formă de contract de muncă.

Asta ar trebui să ridice o parte din presiunea pe care o au investitorii din fotbal, să-i ajute să păstreze jucătorii de valoare în loc să-i vândă, să poată oferi salarii mai mari în aşa fel încât să poată concura cu cei din vest iar fotbaliştii să nu mai plece după doar un sezon bun în Liga I. Implicit asta ar duce la performanţe mai mari în cupele europene şi la ridicarea nivelului întrecerii interne.

De ce este pervers acest articol de lege?

1. Pentru că se adresează celor puţini. Pentru că imboldul cinstit al lui Hagi (un om care şi-a investit averea într-o şcoală de fotbal în România nu poate fi bănuit de vreo şmecherie) va fi repede acoperit de lupii profitori. Gândiţi-vă la Bucşaru de la Urziceni care a dat un tun cu Unirea, a băgat la buzunar (cel propriu sau al mai marilor săi din umbră) şi a falimentat apoi clubul. Gândiţi-vă la crucificatul (în opinia sa) Copos, care a băgat bani la Rapid şi care a preferat apoi să târască clubul în insolvenţă pentru recuperarea „datoriilor”. În fond, Copos nu a fost decât un afacerist privilegiat: nicio altă afacere care nu mai merge nu-i restituie investitorului banii băgaţi în ea. Gândiţi-vă la ceilalţi care ar putea vedea în prevederea respectivă doar o şansă de a plăti mai puţin la stat şi de a face ca şi până acum. Avantaj patronul!

2. Pentru că nu se adresează celor mulţi. Legea sportului trebuie să-l protejeze în primul rând pe atlet (fie el fotbalist sau aruncător de suliţă) şi nu pe finanţator. Sportivul are parte de o carieră de 5, poate 10, uneori 20 de ani, perioadă în care trebuie să-şi asigure traiul şi pentru viitorul îndepărtat. Adică trebuie să-şi plătească taxele şi să-şi încaseze apoi pensia.

Nu vă gândiţi doar la privilegiaţii primelor clasate din prima divizie. Legea sportului se adresează mai ales celor care joacă în diviziile inferioare. Aşa încurajăm sportul de masă, ideea de bază a legii: veniţi la sport, practicaţi-l de plăcere, dacă aveţi talent urcaţi pe scara performanţei iar dacă se întâmplă să păţiţi ceva pe parcurs, taxele plătite (integral, nu doar în parte) vă vor ajuta să nu rămâneţi descoperiţi în cazul unei accidentări premature.

Pe termen lung, această precizare în lege este păguboasă pentru sportul în sine şi îi favorizează pe cei care vor să speculeze momentul deşi spun că intenţiile lor sunt dintre cele mai onorabile.

Din păcate nu putem merge pe cuvânt de onoare.