Glorie fără titlu. Povestea norocoşilor pe care ghinionul nu i-a ocolit de tot

Foto: connect.in.com

Bani şi nemurire. Cele două motive pun în mişcare întreaga lume, nu doar pe cea a sportului. Fiecare încearcă să devină cineva, să aibă mai mult, să urce pe oricare dintre scările ierarhice ar putea fi imaginate. Un crew member din dosul McDonald’s-ului visează ori la facultate, ori la un eventual post de la custom care şi apoi, când îl obţine, la unul de crew trainer. Evoluţia este a doua natură a firii umane. La fel şi cu un fotbalist. Din liga a treia spre a doua şi apoi către prima scenă. Apoi trofee. Multe trofee. 

Un Fernando Torres, spre exemplu, a visat, la vremea lui, tot traseul. A fost unul dintre norocoşii care a ajuns acolo unde mulţi nici nu îndrăznesc să viseze.

A început cu un titlu neoficial în Segunda spaniolă, pe vremea când  juca la Atletico, apoi pur şi simplu a explodat. Torres are acum în vitrină Liga Campionilor, Cupa Angliei, titlul mondial şi cel european cu naţionala. Strălucirea cupelor ne face uneori să uităm de singurul loc gol: cel pe care ar trebui să se aşeze mândră medalia de campion. Torres este unul dintre puţinii fotbalişti care a câştigat cam tot ce se putea câştiga, mai puţin titlul în oricare dintre campionatele în care a jucat.

Spania a dominat ultimii cinci ani la nivel de echipe naţionale aşa cum a făcut-o Franţa în urmă cu un deceniu. Majoritatea internaţionalilor din Hexagon care au luat titlul mondial şi european s-au acoperit de glorie şi la echipele de club. Frank Leboeuf este însă o excepţie. Sigur, a luat două cupe ale Angliei cu Chelsea, o cupă a Ligii, o cupă a cupelor şi o supercupă continentală, dar niciun titlu de campion naţional. La fel şi colegul de generaţie, Youri Djorkaeff. Fostul atacant al lui Monaco, PSG, Inter Milano, Kaiserslautern sau Bolton a nimerit cum nu se poate mai rău pe la toate echipele de club pe la care s-a transferat şi nu şi-a trecut în cont măcar un campionat.

Încă şi mai înapoi în timp, RFG-ul anilor 70 a câştigat atât mondialele cât şi europenele, iar majoritatea internaţionalilor s-au umplut de glorie şi pe la echipele de club. Cam toţi, mai puţin Jürgen Grabowski. A petrecut 15 ani în tricoul lui Eintracht a câştigat două cupe ale Germaniei şi o cupă UEFA dar niciun titlu.