Don't Miss
Home   >   Inedit   >   Fotbalul şi riscurile meseriei

Fotbalul şi riscurile meseriei

By on 20 august 2014, 11:25

Dincolo de o îmbogăţire precoce, urmată de un purgatoriu prin cluburi şi apoi de un declin de două ori mai accentuat decât ascensiunea, viaţa fotbalistului stă uneori la mâna sportului pe care a ales să îl practice. Un săritor cu schiurile are şanse mari să îşi rupă picioarele, iar un ciclist fără cască poate să împărtăşească soarta lui Casarteli (campionul olimpic mort pe coborârea de la Col de Portet d’Aspet, din Turul Franţei). Ce riscă însă un fotbalist în afara unor accidentări ciudate?

În numărul din 22 aprilie 1899 al publicaţiei britanice The Lancet, un comitet format din medici a ajuns la concluzia că cel mai periculos moment al unei partide de fotbal este atunci când doi jucători sar la cap în duel pentru balon. „Un contact dur şi violent care duce la rănire voluntară sau involuntară şi care este permis de regulamentul jocului nu este neapărat o idee bună!”

Archie Hunter, primul căpitan al lui Aston Villa care a câştigat Cupa Angliei (1887) considera că vremea joacă un rol important în eventualele sechele pe care le poate dobândi un jucător de fotbal. Hunter în cartea sa, Triumphs of the Football Field (1890): „Fotbaliştii sunt pe teren tot timpul anului, pe orice fel de vreme. Jucătorii se supraîncălzesc în timpul meciului iar apoi, dacă nu există condiţii pentru schimbarea de haine şi o baie caldă, se supun unor riscuri  majore.” La sfârşitul secolului XIX, o răceală urmată de febră agravată, pneumonie şi deces nu era un lucru rar, iar Harry Yates, colegul lui Hunter de la Aston Villa a fost un asemenea exemplu: a răcit pe teren şi a murit câteva zile mai târziu. Archie însuşi a suferit un atac de cord în timp ce juca pentru Villa, accident în urma căruia a pus punct carierei de jucător. Nu şi-a revenit complet niciodată şi a murit 4 ani mai târziu, la doar 34 de ani.

Dintre bolile profesionale ale fotbaliştilor, cea mai gravă a fost demenţa. Tulburarea persistenta a nivelului intelectual anterior (aşa cum este definită) era cauzată de unul dintre cele mai banale gesturi ale jocului de fotbal: lovirea balonului cu capul. O minge din piele cu şireturi, aşa cum erau cele din urmă cu o sută de ani, devenea un proiectil letal mai ales atunci când meciul se juca pe ploaie. Lovirea repetată cu capul ducea la demenţă şi chiar la moarte. Jeff Astle de la West Bromwwich este un astfel de exemplu. A jucat 395 de meciuri în anii 60, era poreclit Regele şi a marcat cu capul mare parte din cele 161 de goluri. A murit în 2002, la 59 de ani iar cauza morţii a fost înregistrată ca „demenţă industrială” şi descrisă ca fiind o agresare repetativă a creierului prin traume minore. Joe Mercer, Bob Paisley, Bill Shorthouse, Peter Broadbent sau Malcolm Allison sunt alţi jucători care au dezvoltat demenţa în urma carierelor de pe terenul de fotbal.
În prezent riscul demenţei în rândul jucătorilor a scăzut odată cu evoluţia tehnicii de fabricare a baloanelor de fotbal, însă medicii arată cu degentul într-o nouă direcţie: MDN (motor neurone disease). Neuronii motorii sunt cei care controlează activ procesele voluntare precum vorbitul, mersul, respiraţia, înghiţitul şi mişcările corpului. Chiar dacă şi lovirea balonului cu capul ar putea duce la o afecţiune de tipul MDN, principalele cauze sunt mult mai bizare: pesticidele folosite pentru întreţinerea şi creşterea gazonului, dopingul, dar şi unele substanţe folosite pentru tratarea accidentărilor. Din 1973 şi până în prezent au fost descoperite 41 de cazuri de MDN în rândul fotbaliştilor, iar un tratat semnat de doctorul Adriano Chio arată că, în Italia, fotbaliştii sunt de 7 ori mai predispuşi la MDN decât un om obişnuit.

Comenteaza cu Facebook!