Doi gentlemani. Povestea frumoasei prietenii dintre Santiago Bernabeu și sir Matt Busby

Când United și Real se întâlnesc pe teren, fotbalul este la el acasă. Fotbalul la cel mai înalt nivel. Nu se mai driblează unsprezece contra unsprezece. Sunt doi giganți al căror vârf a dispărut demult în aerul rarefiat al înălțimilor. Așa trebuie să fi arătat, în vremea în care se făureau legendele, lupta pe viață și pe moarte dintre Zeus și Tifon.

United și Real au însă o poveste mult mai frumoasă decât avida competiție pe trofee care le modelează viitorul îmbălsămat de marketing pe piețe emergente, de transferuri care se plătesc în câteva zile din vânzările de tricouri și pagini virtuale de Facebook care reunesc milioane de fani.

Era 1958. Anul cu tragedia. Anul în care avionul cu aripi de gheață s-a prăbușit la Munchen și a curmat viața unei generații de legendă. Prăbușit în flăcările iernii, avionul cu pricina era încărcat nu atât cu bagaje cât cu visele unor puști pentru care tricoul echipei lor le ardea cu mândrie pe umeri. O generație încă nepătată de conturi strigătoare la cer încă dinaintea împlinirii majoratului. O generație în care curgea sângele performanței și nu lenea dulceagă a banului fără de care driblingul zilei de azi nu se prea mai poate închipui.

Santiago Bernabeu, omul, nu stadionul, îl admira deja pe Matt Busby. Viitorul sir refuzase oferta să-i preia pe galactici. Pe atunci Madridul era regele fotbalului iar United doar un pion pribeag pe uriașa tablă de șah a acestui sport. Și totuși Busby a spus nu cu același zâmbet reținut de scoțian cu care ar fi putut accepta. „Vezi tu, Santiago, eu vreau să câștig Cupa Campionilor Europeni cu băieții ăștia ai mei, sper că mă înțelegi”. Iar Bernabeu l-a înțeles și a continuat să-l admire în secret.

Când avionul cu pricina mușca din pământul înghețat de la Munchen, United tocmai câștigase sferturile de finală. A urmat o semifinală (la 3 luni distanță) pierdută cu AC Milan și un vis scoțian pe care se putea înfige crucea destinului. Mai ales că Busby primise deja ultima împărtășanie de două ori pe patul de spital. Nimeni nu-l mai aștepta înapoi în viață, cu atât mai puțin pe banca tehnică. După două luni ieșea însă din spital pe propriile picioare și se apuca să strângă rămășițele unei echipe decimată de moarte și mult prea șocată ca să se mai gândească la viitor.

Și n-a fost singur. Amicul Santiago Bernabeu, cel refuzat cu ușurința pe care doar visele cele mai mari o insuflă ispititului, a fost primul care a dat o mână de ajutor. Realul învinsese pe AC Milan în finala CCE iar președintele spaniolilor a propus ca trofeul să ajungă în vitrina lui Manchester United. Englezii au mulțumit frumos dar au refuzat să-și asume un titlu pe care nu l-au câștigat pe teren.

Câtă politețe și câtă seriozitate a fost în acest gest puteți judeca după ceea ce a urmat: Bernabeu s-a dus țintă la cel mai bun fotbalist al lui Real. „Alfredo, ai vrea să joci un sezon la Manchester United?” Di Stefano a spus da. Salariul fotbalistului urma să fie plătit pe jumătate de cele două cluburi dar federația de la Londra a blocat împrumutul. „Săgeata Blondă” nu era britanic iar locul din teren pe care l-ar fi ocupat i-ar fi fost „furat” unui englez sadea. Ironia face ca Premier League-ul din zilele noastre să cinstească britanismul cu cea mai mică rată de jucători autohtoni dintre toate campionatele mari ale lumii.

Bernabeu nu s-a lăsat învins de sistem. Un gentleman nu are nevoie de scuze atunci când trebuie să ajute un alt gentleman. Iar modalitățile prin care spaniolul a pus umărul la revenirea grupării engleze sunt deopotrivă amuzante și uimitoare.

În primăvara lui 1958, în Madrid, se vindeau alunele Champions of Honour. Cu numele fotbaliștilor morți la Munchen pe pachet, alunele respective au fost un adevărat succes pe piață. Profitul a fost direcționat către Manchester United. Deja spitalele din Spania, la insistențele lui Bernabeu, făcuseră oferte gratuite pentru toți cei răniți în tragedia aviatică să fie tratați gratuit în cele mai bune condiții.

Apoi au venit amicalele. Chiar și pe atunci costa ceva bănuți să joci cu Real Madrid un meci neoficial. Banii nu au intrat însă în discuție, ba chiar spaniolii au aliniat cea mai bună formație pentru ca tribunele să se umple iar încasările acestor partide să ajungă tot în visteria celor de la United. Când toți se gândeau la refacere, Matt Busby avea alte planuri: „Santiago, prietene, (i-ar fi spus chiar înainte unuia dintre aceste amicaluri) să știi că meciul ăsta ne aduce nouă ceva de neprețuit. E singura flacără de speranță pentru băieții mei, singura șansă să credem din nou că putem ajunge cândva să câștigăm Cupa Campionilor Europeni!” (Acum, amicalele Real-United au devenit deja o tradiție cu jumătate de veac de existență. Ultimul jucat, la New York, a stabilit recordul de spectatori pentru un meci de fotbal disputat peste Atlantic.)

Real a câștigat primul amical cu 6-1 în fața a 65.000 de fani pe Old Trafford. A câștigat și revanșa în anul următor, cu 6-5 pe un stadion madrilen cu peste 80.000 de suflete. Di Stefano și Puskas erau accidentați la următoarea confruntare dau au strâns din dinți și au intrat pe teren din respect pentru cei care jucau fotbal după ce moartea le trecuse pe la ureche.

În 1968, la un deceniu de la tragicul eveniment, Manchester United a câștigat Cupa Campionilor Europeni. În semifinale, Matt Busby și noua sa generație renăscută din cenușă, a eliminat chiar pe Real Madrid.

„Dacă tot trebuia să pierdem cu cineva atunci mă bucur că am pierdut în fața lor,” declara galant Santiago Bernabeu după meci. Omul care, mai mult decât oricare altul, a pus umărul la renașterea unei echipe care nu era a lui, în (poate) unul dintre cele mai frumoase gesturi de sportivitate întâlnite pe vreun teren de fotbal de când a fost inventat acest sport.