Don't Miss

Chelsea, campioana Europei

By on 20 mai 2012, 02:01

Foto: rt.com

Fotbalul ne-a spus o poveste, ultimul mare basm înainte de europene. A fost finala Ligii, a fost triumful în premieră al lui Chelsea. Fotbalul ne-a dat şi o lecţie. Estetica jocului nu este întotdeauna urmată de victorii, iar contabilizarea fazelor de poartă şi a posesiei nu trebuie neapărat să ne indice rezulatul. Aroma legendei picură şi către un manager care a început sezonul ca asistent al vedetei de pe bancă, a preluat echipa în ropotul ironiilor şi a dus-o acolo unde nici măcar etalonul performanţei, Mourinho, într-o vreme în care banii curgeau mult mai generos din izvorul rusesc, nu a reuşit să o ducă. 

A mai fost şi meciul în care un fotbalist aşteptat anul trecut prin China s-a ridicat deasupra tuturor. Un duel în care un atacant de 34 de ani a fost omul meciului înaintea starurilor cu picioare noi şi viitor înainte. Drogba a zburat pe teren şi ne-a arătat că fotbalul nu se termină prea devreme dacă îl iei în serios.

A fost meciul lui Di Matteo, cel căruia patronul probabil că îi căuta succesor şi din tribunele lui Allianz Arena.

A fost meciul în care atât Bayern cât şi Chelsea au avut exact aceeaşi posesie cât media actualului sezon de Ligă: 56 de procente, respectiv 44%.

A fost partida în care victoria părea decisă cu 7 minute înainte de final, după vreo trei serii de lovituri de departajare, dar care s-a încheiat altfel. Diferit.

A fost partida în care Bayern a tras de 17 ori la poartă şi de 7 ori pe spaţiul porţii şi a marcat tot de atâtea ori cât adversara care a avut doar 3 şuturi spre Neuer.

Apropos de portarul nemţilor: a fost meciul în care am aflat (din nou) că germanii au goalkeeperi care ştiu atât să apere cât şi să execute penalty-uri.

A fost finala în care niciun neamţ nu a jucat la englezi şi niciun englez la nemţi.

A fost finala în care Bayern a avut opt jucători din Germania în echipa de start iar Chelsea doar patru din Anglia.

A fost finala în care, chiar dacă s-au jucat prelungiri, nici Heynckes nici Di Matteo nu au făcut toate cele trei schimbări.

A fost finala în care un portar a apărat un penalty în prelungiri, apoi încă unul la loviturile de departajare şi apoi a ridicat trofeul deasupra capului chiar de ziua lui.

A fost a doua finală din istoria Ligii în care o echipă a jucat acasă şi a pierdut, după  AS Roma, învinsă pe Olimpico de Liverpool.

Ca şi Steaua în 86, Chelsea a câştigat la penalty-uri în ţara adversarei.

A fost finala care a spulberat mitul împărţit de Bayern şi Real: oricare o elimina pe cealaltă în semifinale câştiga trofeul.

Sigur, fiecare dintre noi a avut propria favorită. Fie pentru un jucător oarecare, fie pentru afinitatea faţă de un campionat sau altul, fie pentru subiectivitatea sufletească pe care nu avem de ce să o justificăm vreodată. Tristeţea este normală. Jignirile şi limbajul abject din subsolul articolelor zilei nu sunt. Poate învăţăm demnitatea de la Drogba şi Schweinsteiger, îmbrăţişaţi la final chiar dacă unuia îi venea să intre în pământ iar celuilalt parcă îi crescuseră plămâni noi şi ar fi alergat iarăşi cât pentru un meci întreg.

A fost Bayern-Chelsea, finala Champions League 2012.

Comenteaza cu Facebook!

escort bayan trabzon escort bayan yalova escort bayan edirne escort bayan manisa bursa görükle escort