Câtă pasiune încape într-un singur suflet. Povestea lui Pedro Gatica

Argentina a câştigat mondialele din 1986, 3-2 în finala cu RFG. Meci de poveste pe Azteca din Mexico City. Bilardo pe bancă, Pumpido în poartă, Valdano, Burruchaga, Maradona. De partea cealaltă Matthaus, Brehme, Rummenigge. Harald Schumacher portar, Beckenbauer antrenor. Peste 114.000 de spectatori au asistat pe viu la duelul titanilor. Printre ei nu s-a aflat şi Pedro Gatica. Probabil omul care, fără o prea mare exagerare artistică, ar fi meritat ca tribunele să se golească şi doar el singur să asiste la una dintre cele mai frumoase finale din istorie. Pentru că pasiunea argentinianului de 52 de ani a eclipsat orice gest imaginabil de ataşament pe care un suporter l-ar putea face vreodată pentru favoriţii săi.

Pedro Gatica iubea Argentina. O iubea cu obsesia simplă a unui om simplu. Iubea fotbalul, iubea naţionala. Una îmbibată în romantismul anilor 80, cu piticul Maradona pe post de suflet, cu Jorge Burruchaga la mijloc, un fel de Andone cu fălci pătrate al lor, cu Jorge Valdano care semăna leit cu Rodion Cămătaru! Pedro Gatica îi iubea pe toţi şi a vrut din toată inima să fie alături de ei în tribunele mexicane. Să strige şi să se bucure, să plângă de fericire în faţa unui Nery Pumpido care a rămas portar până la capăt şi a ridicat trofeul cu mânuşile în mâini.

Probabil că Pedro s-a gândit mult şi bine la ceea ce avea să facă. A plănuit poate în detaliu sau pur şi simplu s-a întâmplat. Cert este că, într-o zi oarecare, Pedro cel de 52 de ani şi-a luat bicicleta şi a plecat. Înaintea lui se aşterneau peste 7.200 de kilometri până în capitala Mexicului, dar argentinianul nu s-a speriat. Niciun efort din lume nu i se părea prea mare atunci când se gândea la răsplata care urma să îl aştepte: un loc în tribune, soare şi 90, poate 120 de minute de fotbal adevărat din partea celor pe care îi adora.

Nimeni nu ştie când a plecat Pedro Gatica din Buenos Aires, dar putem aproxima. Dacă a mers câte 8 ore pe zi cu 20 de kilometri pe oră, asta înseamnă că a acoperit distanţa aproximativă cam într-o lună şi jumătate. Poate mai mult, poate mai puţin.

Chiar dacă a ajuns la timp, Pedro nu a văzut pe viu finala. Unii spun că avea deja bilet dar l-a pierdut, alţii spun că nu a mai găsit să cumpere unul oricât de mult a încercat. A renunţat la un moment dat. Poate că s-a plimbat pe străduţele din jurul stadionului Azteca şi s-a consolat cu murmurul de cutremur al norocoşilor din tribune. Câţi dintre ei ar fi fost dispuşi să facă ceea ce a făcut el?

Într-un târziu, obosit şi trist, Pedro Gatica s-a întors să îşi recupereze bicicleta dar nu a mai găsit-o. Cineva i-o furase.

Dacă mai trăieşte, Pedro are azi 77 de ani şi o poveste fabuloasă pentru nepoţii săi. Probabil nu cea pe care şi-ar fi dorit să o spună. Povestea lui este însă cu atât mai preţioasă cu cât destinaţia nu reprezintă, de cele mai multe ori, scopul călătoriei, ci mai degrabă acesta se regăseşte în drumul care duce până la destinaţie.

Iar Pedro Gatica a avut un drum de poveste.

Comenteaza cu Facebook!

Related Posts

• 

  Ruină & Încredere
  Ruină & Încredere
• 

  Bologna, Modena și găleata de stejar care a schimbat istoria Europei
  Bologna, Modena și găleata de stejar care a schimbat istoria Europei
• 

  O superstiție foarte murdară
  O superstiție foarte murdară
• 

  Mânuși
  Mânuși