Când nu ai fotbal, îl constuiești. De ce Qatar-ul are mai multe șanse decât România să câștige un campionat mondial

Ne-am obișnuit atât de mult să ne culcăm visele și speranțele pe spinarea întâmplării (în fotbal la întâmplare îi spune talent) încât nici măcar nu mai suntem în stare să gândim că se poate și altfel. Fotbalul există de la sine după cum și handbalul a existat de la sine. Am uitat că, atunci când luam titluri mondiale unul după altul, fiecare școală generală avea un teren, fie el și cu beton în loc de parchet, iar toți puștiulică din țara asta își exsersau „talentele” de inter sau de pivot. Poate că nici n-am știut vreodată decât de gheata magică a lui Dobrin, de furia blondă a Mopsului, de dansul tribal al lui Hagi în jurul balonului și de explozia lui Răducioiu.

De unde să știm noi că fotbalul se poate construi cu o migală demnă de atelierul celui mai priceput bijutier?!? Iar exemplul următor nu este unul șablonard-consacrat. Nu vorbim aici despre nemți chiar dacă unul dintre ei se află la originile muncii de sisif pe care o națională dintr-un stat cu 300.000 de locuitori a demarat-o îndrăzneț fără să se gândească la cel mai simplu argument care, pe noi (cei obișnuiți să punem totul sub semnul îndoleii atunci când ne odihnim fundurile pe canapea în fața televizorului deschis pe un post de știri) ne-ar descuraja doar să-i contemplăm dimensiunile, ne-ar produce o violentă stare de vomă doar de la înălțimea aspirațiilor cu care vine la pachet și ne-ar cutremura brusc toate cele trei burți într-un hohot de râs disprețuitor pentru că ne-am da seama imediat (doar suntem deștepți, nu?!?) că e posibil ca obiectivele să nu se împlinească niciodată!

Dr. Andreas Bleicher e neamțul despre care vorbim. Înainte să-l sune șeicii conducea un centru olimpic din țara sa natală. După ce a închis telefonul s-a dus să-și facă bagajele. Tocmai acceptase să conducă un proiect cu nume predestinat: Football Dreams!

Exact așa: visul fotbalistic. Mai marii cămilelor din Qatar au decis să facă și altceva în afara organizării unui mondial. S-au hotărât să-l și câștige. Iar dacă nu reușesc în 2022 atunci poate în 2026 sau poate în 2030!

Concret, cei din Qatar au realizat că nu au de unde să producă o națională competitivă cât ai bate din palme așa că s-au orientat către profesioniști care o pot plămădi prin puterea experienței și a cunoștințelor strânse de-a lungul carierei (cumva ciudat pentru noi, au ales să facă ceva, oricât de amuzant ne-ar părea, în loc să ia decizia pe care am fi propus-o noi, bineînțeles, fără cuvinte: să aștepte cuminți, poate se întâmplă ceva, cine știe…).

Primul sosit, după Bleicher, a fost (nu, nu vreun mare fost fotbalist care să bage la buzunar bănuți buni pentru o excursie prelungită prin Doha) un oarecare Joseph Colmer. Nu ați auzit de el decât dacă sunteți fani hard-core de-ai lui Messi. Se spune că fostul scouter al Barcelonei ar fi cel care l-a descoperit pe argentinian.

Planul? Pe lângă proiectul care să-i aducă pe tinerii din Qatar pe terenurile de antrenamente (de care se ocupă Dr. Bleicher) a fost inițiat și unul care să identifice tineri dornici să joace fotbal dar care nu au resurse pentru așa ceva. Destinația: Africa. Concluzia: Colmer și echipa sa de scouteri văd, în medie, pe an, cam 600.000 de tineri care dau cu piciorul în minge. Până acum au trecut prin fața lor aproximativ 3.500.000 de posibili fotbaliști de pe trei continente.

Majoritatea tinerilor aleg să nu joace pentru Qatar. Asta nu-i împiedică să beneficieze de facilitățile oferite (bursă sportivă, cazare, studii și cam 5.000 de dolari pe an pentru familii, sumă care cel puțin în cazul africanilor, depășește cu mult venitul anual obținut din muncile prestate în țările de origine). Samuel Asamoah este unul dintre exemple. Ghanezul a trecut prin programul Football Dreams, a semnat cu academia Aspire și apoi a ajuns în Belgia la KAS Eupen, club deținut de qatarioți și la care trimit jucătorii promițători să-și transforme talentul în fotbal adevărat.

„Unii dintre ei vor vrea totuși să joace pentru Qatar ca semn de mulțumire pentru ajutorul primit în carieră”, declara modest Dr. Bleicher pentru NY Times.

Să ne mai obișnuim cu un termen. National Vision. Viziune națională. Mai exact, cum vedem noi viitorul, în cazul de față fotbalistic, cum încercăm să-l modelăm din prezent, încotro vrem să o apucăm. Qatar National Vision 2030, care înglobează toate cele despre care am discutat mai sus, își propune ca până la data precizată, să livreze realității o națională de fotbal competitivă. Interesant, nu?!?

Evident că reacțiile adverse există și că albul și negrul se pot întrepătrunde oricând și în orice inițiativă. Se poate spune despre acest proiect că seamănă cu un fel de grajd în care sunt prăsiți fotbaliști în locul cailor pur sânge. Se poate vorbi despre tendința moștenită local a bogaților din Qatar de a trata ca pe niște slugi pe cei pe care, conform tradițiilor (acum ascunse de corectitudinea politicii dar rămase, cu siguranță, înrădăcinate în afectivul comun) i-au cumpărat ca de la târgul de sclavi. Discernământul dintre alb și negru îl face însă realitatea iar urmele prin timp și spațiu ale unei astfel de inițiative nu pot fi tăinuite. Deocamdată, fotbalul mondial s-a ales cu o pepinieră sponsorizată de magnații petrolului iar tinerii fotbaliști, unii dintre ei ajunși deja la majorat, au desantat deja prin campionatele europene și joacă mulțumiți în sistemul nostru european în care nu e deloc percepută ca semn de sclavie cumpărarea lui Luke Shaw, spre exemplu, de către Manchester United, cu peste 30 de milioane de lire sterline de la fostul său club.

Comenteaza cu Facebook!

Related Posts

• 

  Ruină & Încredere
  Ruină & Încredere
• 

  Bologna, Modena și găleata de stejar care a schimbat istoria Europei
  Bologna, Modena și găleata de stejar care a schimbat istoria Europei
• 

  O superstiție foarte murdară
  O superstiție foarte murdară
• 

  Mânuși
  Mânuși