Trădătorii (III): Vladimir Beara

Foto: 123people.com

Fotbalul anilor 50 înfierbânta şi Europa Estică.  Lipsiţi de libertăţile capitalismului şi cu puţine bucurii reale, bărbaţii cortinei de fier se refugiau în fotbal. O duminică dimineaţă pe stadion era de preferat oricărui program ideologic difuzat cu obstinaţie în fiecare dintre ţările aflate în zona de influenţă sovietică. Conglomeratul sârbo-croato-muntenegrean al Iugoslaviei a pus în evidenţă competiţia acerbă în sport şi a marcat cu duritate orice tentativă de transfer între rivale.

Foto: uefachampionsleague.ro

În 1963 Lev Iaşin a fost Jucătorul Anului în Europa. “Vladimir Beara este cel mai bun portar, nu eu” a declarat plin de modestie goalkeeperul rus. Povestea lui Beara, a început cu 16 ani înaintea acestei declaraţii. Tânărul croat Vladimir a debutat în fotbal la el acasă, la Hajduk Split. Cel mai mare oraş al Dalmaţiei mustea de patriotism local, asta dincolo de scrâşnetul dinţilor într-o republică federală în care Serbia şi Belgradul erau vioara întâi. Beara a jucat 136 de meciuri în cele 8 sezoane petrecute la Hajduk, după care şi-a pus lumea în cap cu o alegere pe care nici azi, la 82 de ani, nu o explică pe de-a’ntregul.

Foto: goalkeeping.com

În 1955, Vladimir Beara şi-a făcut bagajele şi a aterizat în curtea rivalei Steaua Roşie Belgrad. Poreclit “balerinul cu mîini de oţel” pentru intervenţiile graţioase dar ferme, Beara a fost hulit de toţi cei care i-au fost alături în anii croaţi. Dincolo de aranjamentele şi obligaţiile politice, pe care au dat vina cei care încă îşi doreau să îl respecte, Beara a fost bănuit că a plecat la duşmani de dragul iubitei sale, o  sârboaică focoasă. A luat patru titluri şi cu Steaua Roşie, asta după ce bifase trei campionate câştigate în tricoul lui Hajduk.

Foto: pesstatsdatabase.com

5 februarie 1958. Beara a fost pe teren în Steaua Roşie – Manchester United 3-3 în Cupa Campionilor Europeni, ultimul meci al englezilor înaintea dezastrului aerian de la Munchen (avionul cu celebra echipă la bord s-a prăbuşit iar 23 din cei 44 de pasageri au murit. A fost punctul terminus pentru o generaţie de legendă a lui Manchester, poreclită “Busby Babes“)

Foto: iffhs.de

Beara şi-a încheiat cariera în paradisul estic, Germania Democrată, după trei sezoane la Alemannia Aachen şi unul la Viktoria Koln. La naţională a prins 59 de selecţii şi are în palmares un argint olimpic obţinut în 1952. A  jucat la trei mondiale: Brazilia 1950 (grupe), Elveţia 1954 (sferturi) şi Suedia 1958 (sferturi).

Interesantă este propria relatare legată de antrenamentele pe care le făcea în primii ani cu unchiul său: “Barba Luka mă trimitea în poartă şi exersam împreună un procedeu destul de simplu, dar eficient. Îmi arunca o minge de dimensiuni mici, cât una de baseball şi eu trebuia să o prind. După aşa ceva, să prinzi o minge cât cea de fotbal părea floare la ureche.”

Foto: nybooks.com

Vladimir Beara despre fotbalul din epoca romantică, al cărei ultim exponent se consideră: “Pe vremea mea încă mai existau suficiente driblinguri frumoase şi goluri estetice. Tactica nu devorase încă fotbalul. Stilul Cupei Mondiale din 1962 şi apoi felul în care Anglia a câştigat mondialele din 1966 au adus noua veste în fotbal: mingea nu mai era cel mai important lucru din joc!”

Definiţia portarului în opinia lui Beara: “Un portar bun şi pe vremea mea şi acum trebuie să aibă două ingrediente obligatorii: curaj şi încredere în sine!”

Un banc iugoslav care circula în acea perioadă: Un băieţel vine la Tito (dictatorul iugoslav) şi îl roagă să îi dea un autograf. Tito semnează. Băieţelul mai scoate o hârtie şi mai cere un autograf. Tito semnează şi îl întreabă pe copil: “La ce îţi trebuie două autografe?” Băieţelul răspunde: “Am un prieten care e de acord să îmi dea un autograf al lui Beara pentru două de-ale tale!”

*declaraţiile lui Vladimir Beara au apărut într-un interviu mai vechi,  necitat de sursă: articolul lui Johnatan Wilson pentru The Guardian.