Foto: en.wikipedia.org
Nu este glumă şi nici figură de stil. Naţionala lui Moş Crăciun a câştigat chiar prima ediţie a campionatelor mondiale. Nu este nici măcar o păcăleală prin omisiune. Vorbim foarte clar despre fotbal şi nu de mondialele de schi, cele de reni viteză sau de ambalat cadouri. Prima ediţie a mondialelor de fotbal au fost câştigate de selecţionata celor care trăiesc peste drum sau la mică distanţă de casa lui Moş Crăciun. Continue reading »
Foto: uefa.com
Campionatele Mondiale! Aşteptăm patru ani întregi pentru o lună de fotbal. Un alt fel de fotbal. Turneele finale au un ceva al lor chiar dacă joacă Arabia Saudită împotriva celor din Camerun, meci altfel eclipsat oricând de vreun duel din grupele Champions League. Dar nu. Mondialele au ceva-ul ăla al lor. Un nene înţelept spunea că, până şi pentru însetatul din deşert, al doilea pahar cu apă are o valoare intrinsecă mai mică decât primul, al treilea decât al doilea şi tot aşa. Practic, ne cam săturăm pe măsură ce tot avem, fie şi de lucrurile bune. Programate din patru în patru ani, mondialele nu prea lasă loc de plictiseală. Între două competiţii mor generaţii, se inventează iPhone-uri sau îşi face de cap şi trece (sau poate nu) o criză economică globală. Ah, şi mai au ceva al lor turneele astea. Au vara. Terase, căldură, bere. În 2022, s-ar putea să fie diferit!
Foto: en.wikipedia.org
Fotbalul şi dictatorii nu fac casă bună! Sportul se joacă pentru titluri, bani şi faimă, nu pentru propria viaţă. Sau cel puţin aşa ar trebui să stea lucrurile. Dictatorii nu ţin seama de logică sau raţiune. Vor lucruri, de obicei, imposibil de obţinut. Combinaţia dintre cele două ingrediente mutilează orice idee despre competiţie, victorie, sau eşec. Ultimul exemplu a venit din Coreea de Nord, la ediţia de anul trecut a campionatelor mondiale, dar filonul ordinelor oarbe curge adânc prin inima fotbalului şi produce unele dintre cele mai surprinzătoare efecte.
Foto: en.wikipedia.org
Arabia Saudită a venit la mondialul din 1994 fără prea mari pretenţii. Era turneul de debut pentru o naţională cu prea puţină tradiţie fotbalistică, deloc cunoscută în lumea bună a sportului şi complet ignorată de celelalte participante. Candidată cu şanse mari la ultimul loc într-o grupă cu Olanda, Belgia şi Maroc, Arabia Saudită a uimit la competiţia din Statele Unite. Vedeta echipei, Saeed al Owairan, s-a remarcat în fiecare din cele patru meciuri ale saudiţilor şi a marcat un gol de poveste în urma căruia s-a ales şi cu o poreclă pe măsură.
Foto: Marc Serota/Getty Images North America
Jurgen Klinsmann s-a întors în Statele Unite. Din vara lui 2011 este selecţionerul naţionalei nord-americane pe care o va conduce, cel mai probabil, la mondialele din Brazilia 2014. Birou modern, cantonament de ultimă generaţie, staff numeros şi toate resursele necesare unui antrenor de echipă naţională cu pretenţii. Klinsmann şi-a luat rolul în serios dar nu a uitat trecutul. Undeva, ascuns în amintirea unei alte veri americane, un stadion texan păstrează ca într-un glob de cristal o bucurie cu braţele deschise a neamţului pletos şi blond.
Foto: wallpapers.free-review.net
“Fiecare federaţie de fotbal (n.r. calificată la turneul final) trebuie să înainteze la FIFA o listă cu maximum 23 de jucători, dintre care 3 trebuie să fie portari.” Este un citat din Regulamentul Campionatelor Mondiale, articolul 26, punctul 3, cel care prevede în amănunt felul în care se procedează oficial la alcătuirea loturilor pentru cea mai tare competiţie fotbalistică din lume. O regulă utilă, sau doar o reminescenţă încă necorectată a trecutului? A folosit vreo naţională toţi cei trei portari convocaţi la lot pe parcursul aceluiaşi mondial? Continue reading »
Foto: dailybusiness.ro
Regina Europei. Maşinăria de fotbal. Tata lui tiki-taka. Barcelona, cea mai în vogă echipă din ultimii ani este şi principala furnizoare de jucători pentru naţionala Spaniei. Un adevăr probat la Mondiale, acolo unde catalanii au fost majoritari chiar şi printre titulari. Nu mai puţin de şapte jucători de la Barcelona au luat startul în ultimul act al turneului final din Africa de Sud, iar ibericii au bătut un record deţinut până atunci de RFG şi Italia. Chiar dacă este greu de crezut dar în istoria fotbalului hegemonia extratereştrilor are corespondente până şi mai categorice de-atât!
Foto: soccer360.co.uk
Orice competiţie care se respectă ia startul cu o ceremondie de deschidere. Discursuri din partea preşedintelui federaţiei mondiale şi ale altor personalităţi, câteva jocuri de scenă, totul ambalat pentru spectacol, bineînţeles. Fanii aşteaptă cuminţi, se bucură de cadou, dar îşi freacă mâinile a nerăbdare. În cazul mondialelor, au trecut deja patru ani de la precedentul meci, iar ei au venit pe stadion pentru fotbal! Ceremonia inaugurală nu este doar ultima pedeapsă plăcută a celor care asistă la turneul final. La ea sunt obligaţi să facă act de prezenţă şi fotbaliştii care vor deschide balul, cele două echipe care dau startul adevărat!
Foto: istoriculzilei.blogspot.com
Nu e o glumă şi nici vreun artificiu. România a fost de zece ori campioană mondială. Şi da, este vorba de naţionala de fotbal a României. Tricolorii noştrii au avut ceva de tras până să ajungă acolo dar a meritat. Prima încercare a venit prin 1939. Italia ne-a învins la limită, scor 1-0. Un an mai târziu Ungaria şi-a păstrat titlul după 2-0 cu România. În 1942, Germania ne-a surclasat, 7-0. Abia în 1968 a mai prins România un meci cu titlul mondial pe masă. A fost 1-1 cu Austria, iar adversarii au rămas campioni. În 1970, Franţa a câştigat cu 2-0, iar în 1974, tricolorii au scos un egal în Olanda, însă Portocala Mecanică şi-a păstrat trofeul. La fel a făcut şi Cehoslovacia în 1976 după o dublă încheiată cu remiză şi apoi victorie. Cel mai aproape de victorie am fost în 1982. Peru nu părea un adversar prea dificil, dar ne-a învins cu 2-0. Primul titlu mondial pentru România a venit în 1989, după un meci de poveste, jucat la Sibiu.
Foto: top-footballer.com
Argentina a câştigat mondialele din 1986, 3-2 în finala cu RFG. Meci de poveste pe Azteca din Mexico City. Bilardo pe bancă, Pumpido în poartă, Valdano, Burruchaga, Maradona. De partea cealaltă Matthaus, Brehme, Rummenigge. Harald Schumacher portar, Beckenbauer antrenor. Peste 114.000 de spectatori au asistat pe viu la duelul titanilor. Printre ei nu s-a aflat şi Pedro Gatica. Probabil omul care, fără o prea mare exagerare artistică, ar fi meritat ca tribunele să se golească şi doar el singur să asiste la una dintre cele mai frumoase finale din istorie. Pentru că pasiunea argentinianului de 52 de ani a eclipsat orice gest imaginabil de ataşament pe care un suporter l-ar putea face vreodată pentru favoriţii săi.
Foto: free-football.tv
Echipele de club au ramificaţii până la cele mai fragede vârste. Acolo îşi pregătesc viitorii campioni, sau, cel puţin, pe cei pe care nu sunt nevoiţi să îi cumpere gata formaţi. Scopul grupelor de tineret este să scoată fotbalişti pe bandă rulantă. La ce folosesc însă echipele naţionale de tineret?
Foto: news.bbc.co.uk
La naţională vin jucătorii care prind, în mod regulat, primul 11 la echipele lor de club. O frază des vânturată şi pe la noi. Pentru ţările foarte mari, restricţia este chiar şi mai dură: la lot vin cei care joacă titulari şi o fac de la excepţional în sus. Câteodată, principiile sunt bune doar pe hârtie. Naţionale cu pretenţii selecţionează ocazioanal jucători care, nu numai că nu joacă bine, nu numai că nu joacă deloc, ci nici măcar nu au vreo echipă de club la care să joace.
Loading ...
