Don't Miss

Steaua – Dinamo. Iluzii, deziluzii, sperante și depresii

By on 10 august 2015, 13:10


Puțin peste 25.000 de spectatori. Unii în papuci, alții veniți de pe undeva din țară, ponosiți de orele petrecute prin trenurile obosite ale patriei sau arși la ochi după ce au condus ore în șir apoi au fost nevoiți să parcheze pe undeva pe Șoseaua Iancului, pe acolo pe unde nici tramvaiul nu mai circulă. Unii admiră peisajul de seară de la balcoanele exterioare ale Stadionului Național. Le atârnă ultima țigară în colțul gurii și ar bea ceva dar un pahar de pepsi turnat din sticlă costă 7 lei. 13 lei un bol de floricele obosite. Și cam atât. Multe dintre gherete sunt oricum închise. Or fi mirosit deja că suporterul nu vrea nimic în afara de fotbal. Or fi pornit din start cu ideea că nu vrea chiar dacă unul sau altul și-ar mai lua poate o ciocolată.

Cinci minute până la începutul meciului. Peluzele sunt la locul lor. Unii cântă la bustul gol. Sar ținându-se de umeri. Ceilalți nu. Neimplicații fac și ei ce pot ca să ajungă la scaunele de plastic. Se urcă în picioare pe ele ca să coboare câteva rînduri mai jos. Își cer sau nu scuze de la ceilalți.

Echipele intră pe teren. Coboară bannerul uriaș cât o peluză, steagurile se agită. Vocile urcă și ele câteva octave. Pocnește prima petardă ca o promisiune pentru ceva mai consistent.

90 de minute mai goale de fotbal decât luna aia din primăvară în care nu a răsărit soarele. Un atacant la Dinamo. Masiv și fără vlagă. Pierdut undeva in zona centrului terenului, Gnohere pare proaspăt ajuns la stadion din cabinetul unui psihiatru care i-a administrat cele mai tari medicamente anti sinucidere. Cum vede mingea aproape de el parcă simte un fel de repulsie viscerală. Îi vine să vomite ca unei gravide care nu a aflat încă marea veste. Cândva, poate că nu peste mult timp, va avea o revelație și va renunța la fotbalul ăsta care îi chinuie zilele. Un puști, Rotariu. Alt puști, Nedelcearu. Alt puști Patrick Petre. Se simte frica în oasele lor. Le e frică să nu greșească. Le e frică și să alerge. Parcă încearcă să se ascundă pe teren. Probabil nu au văzut înregistrarea meciului Dinamo-Farul 5-2 din noiembrie 1996. Atunci, un oarecare Marius Niculae de 15 ani și 190 de zile intra ca rezervă și rupea terenul în doua de la cât alerga și se zbătea să arate că merită să fie al treilea cel mai tânăr debutant din istoria campionatului. Niculae voia să fie cineva, puștii de azi se tem să fie orice.

Câteva vedete la Steaua. Oameni cu ceva meciuri prin cupe europene. Oameni cu ceva experiență. Și alți copii defecți din start. Un fel de ciorbă cu de toate, un fel de bouillabaisse marseillez, doar că peștii aruncați în oală sunt din plastic  și nu dau gust ci doar culoare. O bară și un fluier de final.

Dinamoviștii își salută galeria aia a lor frumoasă care a cântat tot meciul. Acum par mai plini de ei. Acum că meciul s-a terminat stau mai drepți și au frezele la locul lor. De partea cealaltă, steliștii nu au pe cine saluta chiar dacă și peluza lor a fost plină. Chiar dacă au jucat „acasă” nici ei nu cred că mai știu pentru cine au jucat. Pentru că Steaua Liberă, Gigi/oierul, fecesebe și alte motive. Dincoace de centrul gazonului, Patrick Petre dă mâna cu fanii dar nu uită să treacă și pe la două puștoaice platinate din buza tribunei. Tocmai le-a făcut fanilor cea mai proastă dintre toate promisiunile posibile dar galeria nu a înțeles. Îl ovaționează.

Steaua – Dinamo 0-0. Oamenii și-au făcut damblaua. Au refulat cât au putut. Au înjurat și s-au descărcat deși nu par mai destinși acum decât în urmă cu 90 de minute. Se întorc la viețile lor. La apartamentele conservă din Drumul Taberei sau la șoselele/gările care abia așteaptă să-i returneze propriilor orașe chiar și mai depresive decât capitala. Se întorc la joburile mai mult sau mai puțin fericite, la copii și la prieteni, la fabrică sau la biroul de la primărie. La ziua care o să vină.

Stadionul rămâne undeva în spate, luminat de reflectoarele care îi marchează prezența în spațiu și păzit de jandarmi și de caii lor superbi. Vin măturătorii să strângă mizeria și urmele tuturor celor care tocmai s-au petrecut aici.

Cu ce am rămas?

Cu atât:

Dar oare nu e prea putin?

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza