Don't Miss

Ruină & Încredere

By on 30 martie 2017, 11:24

     Când pescarul anonim își aruncă harponul dorinței prin valuri speră ca vârful tăios să se înfigă într-o spinare de pește gras. Trăiește clipa cu gândul aiurea sau dimpotrivă, concentrat la maximum. Poate fi trofeul de fotografiat pentru niște amici la fel de bogați sau următoarea masă a copiilor slăbănogi de acasă, cei care se joacă anemici cu rămășițe de cârpe în loc de păpuși dar care sunt încă vii pe dinăuntru, eroi sau sfinți în devenire. Asta dacă visele lor nu se vor prelinge cumva pe marginea ca un cârlig întors a suliței care zboară acum prin aer. Care șuieră în stropi de curcubeu sărat și duce cu ea nevoia simplă dar și orgoliul nemăsurat.

     Ești ultimul pescar de pe fața pământului. Mai bătrân decât însăși marea sub al cărei luciu nu mai viețuiește nimic de atâta vreme. Ți-ai înfipt picioarele în puntea măturată de valuri iar rădăcinile lor au frânt chila și acum mângâie fundul apelor, se leagănă în voia curenților ca niște momeli inutile.

     Ai uitat de unde vii și care e drumul înapoi către casă. Te-ai pierdut iremediabil în goana după scop dar asta nu ar fi așa o mare tragedie dacă nu te-ai fi pierdut de tine, undeva pe drumul dintre cauză și efect. Pe cărăruia care împarte eșecul și desparte relaxarea sufletească. Te minți și acum?!? Relaxarea zilei de mâine, pescarule!

     Pentru că ce altceva este peștele ăla imaginar spre care ți-ai năvălit harponul decât moneda supremă de schimb a disperării în liniște pentru cei rămași în urmă? Cei pentru care te-ai și mânat în barcă de prima dată chiar dacă sufereai de rău de mare. Cei pentru care ai început să vâslești cu îndârjire fără să privești în urmă.

     Când pescarul anonim își aruncă harponul dorinței prin valuri speră ca vârful tăios să se înfigă într-o spinare de pește gras.

     Știe că nimic nu mai trăiește în amarul albastru care-i mișcă barca încoace și încolo dar are încredere.

     Are încredere că frânghia aspră de care și-a priponit proiectilul va rezista dacă monstrul inexistent, răspunsul la toate rugăciunile sale de marinar bătrân, s-ar întrupa ca prin minune chiar în clipa și chiar în locul în care săgeata sclipitoare de metal va sfâșia valurile.

     Iar atunci brațele sale pline de vene tremurate pe sub pielea translucidă îl vor trage avide în barcă, chiar de-ar fi cât muntele de mare, peregrinările prin deșertul nimănui vor putea lua sfârșit, iar copii abandonați pe oricare dintre țărmurile deșertăciunii vor avea în sfârșit ce să mănânce, vor avea în ce să-și înfigă dinții șubrezi de bătrâni astmatici, mai bătrâni decât însuși cel ce le-a fost tată și care s-a întors în cele din urmă cu peștele cel mare dar mult mai vânjos și plin de viață decât atunci când a plecat, cu fața arsă de soare dar la fel de plăcută și blestemat pe vecie să zămislească alți și alți prunci pentru binele cărora să-și care iarăși sufletul gârbovit peste mări nesfârșite în căutarea unicului pește gras care ar pune capăt tuturor problemelor, în vecii vecilor, amin .

InapoiInainte

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza