Don't Miss

Puterea care ruinează

By on 11 aprilie 2013, 11:17


Foto: ummahpulse.com

Foto: ummahpulse.com

Politica şi sportul seamănă foarte mult. O alianţă hămesită, asemenea unei haite de lupi, a făcut opoziţia umăr la umăr. Nimic n-a răzvrătit spiritele, nici măcar diferenţele ideologice dintre două partide, chipurile unul de stânga, unul de dreapta. Grupul a prevalat iar alegerile au împuşcat prada şi le-a adus-o la picioare.

Abia în acest moment au început problemele. În loc să mănânce, lupii au început să se muşte între ei. Pur şi simplu nu suportau gândul că cineva ar putea prinde o bucată mai mare.

I se spune putere, iar esenţa ei îi înnebuneşte pe cei care cred că o posedă. Pentru că puterea nu e a cuiva ci ea însăşi este stăpâna celor care o au. O realitate simplă, paradoxală, dar dificil de înţeles până şi de lideri mult mai mari decât cei de pe actuala scenă politică din România.

Şi fotbalul gravitează în jurul puterii. Nimic nu ilustrează mai bine această situaţie decât balanţa care a înclinat când spre patroni, când spre jucători. De fiecare dată s-au petrecut excese iar puternicul momentului a încercat de fiecare dată să-l ia prizonier pe celălalt.

Până în 1885, un fotbalist putea să joace câte meciuri voia la ce echipă voia. Totul era la mica înțelegere așa că unii fotbaliști circulau liberi pe la câte 5-6 echipe în același sezon.

Din 1885 a fost introdusă “înregistrarea jucătorilor” ceea ce însemna că un fotbalist înregistrat la o echipă înaintea sezonului nu mai putea juca pentru alta fără acceptul federației.

Din 1894, pentru ca grupările bogate să nu strângă toată crema fotbaliștilor de calitate, jucătorii înregistrați la o echipă nu puteau pleca la alta decât cu acordul clubului mamă. Un pic de sclavagism cu intenții bune.

Cazul  lui Herbert Kingaby, din 1912, a fost la un pas să transforme pentru totdeauna sistemul. Jucătorul a dat în judecată pe Aston Villa pentru că nu-l lăsa să plece. Charles Sutcliffe, avocatul clubului, a reușit să întoarcă din drum o prevedere luată din nou la puricat peste o jumătate de secol și anume dreptul la muncă al individului. Până în 1963, un club putea păstra fotbalistul cât voia, nu îl folosea în meciuri și nici nu îl plătea (pentru că nu juca!).

În 1959, George Eastham a dat prima lovitură sistemului. Newcastle a refuzat să-l lase să se transfere, jucătorul a dat clubul în judecată și a câștigat după 4 ani la Înalta Curte de la Londra.

Concret, din 1963, niciun fotbalist nu mai era legat de clubul mamă sau de cel la care ajungea la un moment dat mai mult decât scria în contract. La finalul înțelegerii, ori semna prelungirea, ori avea dreptul să meargă în altă parte iar clubul încasa suma de transfer. O realitate care s-a modificat aproape de zilele noastre. (Politica faultează fotbalul. Noi reglementări pentru transferuri de la Uniunea Europeană)

Cazul Bosman a înclinat balanţa puterii către fotbalist. Practic, din 1995, un jucător poate pleca liber de contract după ce-i expiră înţelegerea. Adică poate negocia un contract mult mai avantajos la viitorul club care nu dă nimic pe el sau poate refuza prelungirii actualei înţelegeri doar ca formă de presiune pentru obţinerea unei înţelegeri fabuloase (gen 11 milioane de lire pe sezon pentru Yaya Toure până în momentul în care ivorianul va avea 34 de ani).

Aşa arată prezentul. Cu fotbalistul la putere şi cu echipa aflată la mâna acestuia. Tevez de la City a refuzat să intre pe teren  ca rezervă contra lui Bayern Munchen. Mancini a vrut să-l exileze definitiv dar până la urmă argentinianul s-a ales cu o amendă şi atât. Cristiano Ronaldo s-a declarat „trist” la Madrid şi i-a fost pus imediat pe masă un nou contract care să-l bucure (asta după ce portughezul aflase că Messi ia mai mulţi bani ca el la Barcelona).

Transformarea jucătorilor în vedete cu preţ bun de marketing a generat după ea o schimbare a fotbalului care nu mai arată deloc ca pe vremea în care un manager ca Matt Busby comanda vestiarul şi nimeni nu mişca în post. Acum, Balotelli îşi permite o mică ţigară după meci fie că pe antrenor îl cheamă Mourinho, Mancini sau Alegri.

Concluzia este o întrebare. A venit momentul să se schimbe lucrurile (iarăşi) iar balanţa puterii să indice o nouă direcţie?

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza