Don't Miss

Omul care a murit de două ori. Povestea lui Moacir Barbosa

By on 28 septembrie 2014, 10:46
Foto: thegoalkeeperco.com

Foto: thegoalkeeperco.com

Moacir Barbosa era un fel de Iker Casillas al vremurilor sale. Cel mai bun portar din anii 40 ai secolului trecut era iubit şi preţuit de brazilienii săi.

Moacir apăra cu mâinile goale. A refuzat mânuşile pentru că simţea mai bine mingea fără accesorii.

În 1950 avea deja 4 campionate Cariocas la activ (avea să mai cucerească alte două) şi era portarul titular de la naţională înaintea mondialelor jucate chiar pe teren propriu.

Şi apoi a venit El Maracanazo. Meciul meciurilor, partida care a făcut celebrul stadion brazilian să amuţească.

16 iulie 1950, Maracana, Rio de Janeiro. Meciul dintre cele două “finaliste” începuse, dar se cunoştea deja câştigătoarea. Sau cel puţin cotidianul  O Mundo ştia. Apărut chiar în ziua partidei, ziarul proclamase deja campioana mondială şi îi felicita pe Zizinho, Ademir şi compania. Titlul nu lasă loc de interpretări: “Ei sunt campionii mondiali!” deasupra unei poze cu naţionala Braziliei.

Angelo Mendes de Moraes, prefectul districtului federal Rio şi fost militar de carieră i-a întâmpinat pe cei 200.000 de fani sosiţi pe Maracana cu un salut mai puţin obişnuit: “Brazilia, campioană mondială! Suntem câştigători, vă felicit!”

Ce a urmat? Probabil cea mai mare tragedie din istoria contemporană a Braziliei, aşa cum a fost numită de Roberto daMatta, antropolog şi sociolog celebru în acea vreme. Uruguay a câştigat cu 2-1 şi a bifat al doilea titlu mondial din istoria unei naţiuni cu doar vreo 3-4 milioane de locuitori. A fost un şoc resimţit pe loc de întreg stadionul şi apoi de o întreagă naţiune.

Tăcerea de pe Maracana era morbidă, uneori extrem de greu de îndurat, declara după meci Jules Rimet, părintele Mondialelor.

Fiecare naţiune are propriile ei tragedii. A noastră, comparabilă cu Hiroşima, a fost înfrângerea cu Uruguay din 1950, spunea şi Nelson Rodrigues, scriitor brazilian şi suporter înfocat al naţionalei Cariocas. (El Maracanazo)

Tragedia fotbalistică avea nevoie de un vinovat iar acesta a fost Moacir Barbosa, portarul, acuzat pe nedrept că a încasat al doilea gol al uruguayenilor. Din acel moment goalkeeperul a devenit persona non grata între ai săi.

În săptămânile care au urmat finalei casa lui Moacir a fost luată cu asediu. Portarul şi soţia sa au fugit ca hoţii, în miez de noapte şi au părăsit pe ascuns statul Rio. În trenul anonim care-i purta spre departe auzeau oameni care îşi scurgeau amarul în discuţii de ţigară: „Dacă-l prind pe creolul ăla îl omor!” Acesta era doar începutul.

În 1963 s-a retras din activitatea sportivă şi a primit un cadou morbid. I-a fost înmânată o bucată din bara porţii în care încasase golul cu pricina. A lăsat ochii în jos şi a primit darul otrăvit. A luat bara acasă şi i-a dat foc. Destinul său a continuat însă să fie legat de stadionul emblemă al brazilienilor. A lucrat acolo încă 20 de ani ca administrator înainte să se pensioneze definitiv.

În 1993, la 43 de ani distanţă de finala mondialului cu ghinion,  însuşi preşedinte federaţiei braziliene, Ricardo Teixeira, s-a implicat activ şi i-a interzis personal lui Barbosa să comenteze un meci al naţionalei. Când fostele glorii ale naţionalei au vizitat cantonamentul cariocas, Barbosa a fost oprit la poartă şi întors din drum. N-avea ce căuta acolo, era muşcat de gura murdară a vampirului trădării iar spaţiul sacru de antrenament îl respingea cu repulsie.

Naţionala nu l-a exclus doar pe Barbosa ci pe toţi portarii creoli. Castilho, Gilmar, Felix, Leão, Valdir Perez, Carlos, Taffarel sau Marcos au fost toţi albi. Următorul goalkeeper de culoare care a apărat buturile Braziliei a fost Dida, la 45 de ani distanţă de El Maracanazo.

Cât despre Moacir Barbosa, portarul a murit sărac lipit la aproape 80 de ani. Chiar înainte să treacă în lumea cealaltă a dat un ultim interviu.

În Brazilia pedeapsa maximă de închisoare este de 30 de ani. Puşcăria mea durează de cinci decenii. Plătesc pentru o faptă de care nu sunt singur responsabil. Oamenii uită că la mondialele din 74 şi 78 am suferit umilinţe incomparabil mai mari dar ei preferă în continuare să vorbească despre 1950. (Barbosa)

Pe 7 aprilie 2000, medicul din Praia Grande a pronunţat decesul iar cauza morţii lui Moacir, atacul de cord, a fost consemnată oficial în certificat. Portarul era însă mort pentru ai lui încă de pe 16 iulie 1950, ucis violent de golul uruguayanului Alcides Ghiggia.

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza