Don't Miss

Multinaţionalii. Povestea celor şase

By on 1 aprilie 2011, 12:25

Foto: independent.co.uk

Mondialele nu mai sunt ce-au fost odată. Uneori în bine, alteori în rău. Mondialele romantice au sfidat regulile. Mondialele prezentului sunt reguli în sine. Uneori, căpitanii de naţională plecau de la lot să-şi dea examenele la universitate chiar în timpul turneului final. Nimănui nu i-ar trece prin cap să mai facă aşa ceva în zilele noastre. Să reprezinţi naţionala e o onoare. Dar cum o fi să reprezinţi mai multe naţionale?

Doar şase fotbalişti se pot lăuda că au jucat pentru două naţionale şi au prins pe teren câte un mondial cu fiecare dintre ele.

Luis Monti a fost primul. A jucat pentru Argentina la mondialul din 1930 şi pentru Italia la cel din 1934. În ambele a prins ultimul act al competiţiei şi a rămas de atunci singurul fotbalist care a jucat două finale de mondiale cu două naţionale diferite. În cazul lui a fost foarte uşor cu obţinerea cetăţeniei. Monti esta unul dintre cei 25 de milioane de argentinieni cu descendenţă italiană.

Ferenc Puskas a fost al doilea. Legenda fotbalului maghiar a luat aurul olimpic (1952) şi a jucat finala mondialului din 1954 tot în culorile ţării în care s-a născut. Din 1958 a ajuns la Real Madrid iar 4 ani mai târziu a primit cetăţenia spaniolă. Mondialul din 1962 l-a prins pe teren în tricoul ibericilor. A jucat în toate cele trei meciuri ale Spaniei la această competiţie.

Povestea continuă cu Jose Altafini, mai cunoscut ca Mazzola, după asemănarea dintre el şi căpitanul lui Torino, Valentino Mazzola. Altafini a jucat trei meciuri şi a marcat două goluri pentru Brazilia la mondialul din Suedia 1958. În acelaşi an a plecat de la Palmeiras la AC Milan, acolo unde a câştigat de unul singur cupa campionilor europeni din 1963 (2-1 cu Benfica în finală, ambele goluri ale milanezilor semnate de Altafini).  Mondialul din Chile 1962 l-a regăsit pe Altafini pe teren, dar de data aceasta în tricoul Italiei. A jucat două din cele trei partide ale peninsularilor.

Robert Prosinecki

Foto: forumishqiptar.com

Mondialele din 1954 şi 1962 au trecut în revistă apariţia unui alt multinaţional. Jose Santamaria a ratat bronzul cu Uruguay după ce a jucat titular toate cele cinci meciuri ale naţionalei sale. Opt ani mai târziu a reprezentat Spania. A jucat două meciuri şi a fost rezervă în cel de-al treilea.

Robert Prosinecki a fost ultimul din această specie, însă la el situaţia a fost un pic diferită.  În 1990 a reprezentat Iugoslavia. A fost titular doar în sferturile cu Argentina, dar a intrat pe teren şi în alte două meciuri din grupe. În 1998 şi 2002 a jucat pentru Croaţia, dar asta doar pentru că federaţia iugoslavă s-a dezmembrat şi nu pentru că jucătorul a primit cetăţenia în ţara de adopţie. În aceeaşi situaţie se află şi compatriotul său Robert Jarni, care a jucat o repriză pentru Iugoslavia la mondialul din ’90 şi 10 meciuri pentru Croaţia la turneele finale din 1998 şi 2002.

Ei sunt cei şase. Alţii nu îi vor urma. În fotbalul zilelor noastre, o simplă selecţie la under 21 într-un amical blochează un jucător pe viaţă pentru ţara respectivă.

Comenteaza cu Facebook!