Are 27 de ani şi tot timpul din lume să ajungă cel mai bun fundaş sau mijlocaş defensiv care a călcat vreodată pe un teren de fotbal.

Are 50 de ani şi e deja unul dintre cei mai buni manageri. Probabil singurul care s-a adaptat din scurt la patru campionate diferite şi n-a plecat din niciunul fără titlul de campion.

Cei doi, se zice, sunt duşmani, chiar dacă împart pâinea rumen-galactică. Primul îl urăşte pe celălalt pentru că le-ar fi stricat bisericuţele, celălalt asta a făcut pe oriunde a antrenat, cu orice risc.

Misiunea imposibilă din meciul cu Dortmund s-a dovedit chiar aşa, imposibilă. Dincolo de povestea fericirii galben negre sau a tristeţii iberice am văzut acolo câteva amănunte care fie dărâmă mitul urii reciproce, fie îl consolidează.

În minutul 88, Ramos a îngropat un balon sub bara lui Weidenfeller, a făcut 2-0 şi a înviat speranţele zecilor de mii care urlau deja celebrul „si, se puede” din toate colţurile Bernabeului. Fie Ramos a tras pentru Mou, caz în care mitul se clatină, fie a tras pentru sine însuşi şi a vrut să arate tuturor că nu la el este problema. Că a făcut tot ce putea şi un pic mai mult decât atât, că a tras ca un catâr în timp ce adevăratul vinovat stă pe bancă.

În loc de răspuns la dilema de mai sus vă las cu o poză. Este de la antrenamentul lui Real de a doua zi după meciul cu nemţii.

Foto: facebook.com