Don't Miss

Mēdén Agan. Tragedie greacă sub Turnul Londrei

By on 23 august 2014, 00:16


Nu ne plac limitele, nu ne place măsura! Rațiunea nu își are loc printre aspirații! Omul este contruit să se hrănească din pasiune şi nu din cumpătare, iar ce înseamnă cu adevărat o pasiune altfel decât o iubire mult prea mare?!? Nimic nu este prea mult pentru un suflet care vrea să iasă, fie şi pentru 90 de minute, din cotidian. Grecii au fost primii care au intuit lipsa de limite din fiecare dintre noi. Mēdén Agan, nimic prea mult, era dictonul cioplit în piatră care îi întâmpina pe cei care veneau la Oracolul din Delphi în căutare de orice, dar oricum, de altceva.

Nimic nu este prea mult nici în sport. Ne-a demonstrat asta Arsenal Londra în Champions League-ul din 2012. După 0-4 în tur, cărţile erau deja făcute pentru AC Milan. Calificarea avea deja un nume înscris pe bileţel. Cine se poate gândi că o echipă din Italia ar fi în stare să piardă un avantaj atât de consistent, câştigat cu truda terenului propriu ar putea concepe și că nemții se opresc din marcat în semn de respect pentru adversari. Nonsens! În fotbal, adevăraţii scoţieni zgârciţi sunt italienii. Ei nu lasă să le scape printre degete nimic din ce-i al lor!

Şi totuşi nimic nu este prea mult în fotbal. Dacă vrem pâine şi circ pe stil roman, atunci am ales arena potrivită, seara potrivită. Dacă vrem utopii, iluzii şi mituri greceşti, aici le avem pe toate! Pentru o repriză, Arsenal a flirtat cu istoria. Trei goluri până la pauză, unul singur de recuperat. În acest scenariu, până şi Icar ar fi zburat liniştit spre soare fără să i se topească ceara cu care-şi lipise aripile.

Nimic prea mult este chiar esenţa fotbalului. Un meci de palmares s-a transformat într-o luptă disperată pentru calificare, o luptă atât de strânsă cum nimeni nu putea anticipa. Orice „pundit” respectabil ar fi văzut un gol sau două ale londonezilor şi apoi o replică italienească pe contraatac care să pună punct. Era varianta logică. Ar fi fost puţin.

Nimic prea mult? Păi, oracolul din Delphi a ajuns acum doar un morman de pietriş pe versantul sud-vestic al muntelui Parnassus. Aburii în care se dezlega viitorul s-au destrămat demult. Doar sălbăticiunile îşi mai găsesc culcuşul printre tufişurile pitice şi păsările cuiburi prin stânci. Iluzia şi utopia sunt bune pentru suflet, sunt dificil de trăit, şi greu de păstrat în amintire atunci când totul se dizolvă în jur. Biletul pentru întoarcerea la realitate este gratis. Ba chiar obligatoriu, uneori.

În acea seară, Arsenal nu a reuşit minunea. Nu a marcat golul rămas de marcat în ultima repriză. Nu a dus meciul în prelungiri şi nici nu s-a calificat mai departe. Dacă judecăm la rece, nu s-a întâmplat nimic special, nimic diferit faţă de situaţia ipotetică în care tabela ar fi indicat, la final de meci, un 0-0 sau un 2-1 sau un 0-1.

Dar noi nu vorbim realist, nu?!? Ştim că uneori rezultatul nu contează. Ştim că trăim o iluzie pasageră, un pui de utopie. Ştim, şi ne place atât de mult, cu tot riscul tristeţii care va să vină! Ne asumăm visele cele mai nebunești cu putință chiar de-ar fi să le digerăm cu o vadră de amărăciune viitoare, emaciați la față, topiți de durere pe dinăuntru, scurși de vlagă și deposedați de mândrie, orbiți și roși de gloria care n-a fost să fie, însă cu mâinile tremurate în căutarea lipiciului pentru aceleași aripi învechite cu care-am vrea atât de mult să cucerim Soarele încă o dată.

Mēdén Agan.

Comenteaza cu Facebook!

One Comment

  1. Anda

    23 august 2014, 00:17 at 00:17

    Incepi sa scrii din ce in ce mai multe editoriale rafinate. De ce nu faci o sectiune separata pentru acest fel de articole? Mie astea imi plac cel mai mult si sunt greu de cautat pe tot blogul.