Un tip cu barbă căruntă, înalt cât un dop şi la fel de gros. Spurcat la gură pe la conferinţele de presă, drogat în diferite ocazii, prieten cu Fidel Castro şi Hugo Chavez, chiar dacă lucrul ăsta nu e neapărat bun sau rău. Selecţioner al Argentinei, numit mai degrabă din raţiuni sentimentale, pentru cel care a fost cândva mai degrabă decât pentru ceea ce era. Luat în râs, demonetizat apoi pentru stafful său stufos (vreo 17 secunzi şi coordonatori), pentru că nu a luat mondialul chiar dacă el a fost ultimul care l-a luat (ca jucător în 1986). E drept, nici el nu a răspuns cu celălalt obraz. A jignit pe cine s-a priceput mai bine, a călcat cu maşina pe picior un reporter din zecile care se înghesuiau să îi fure până şi ultimul oftat, după care tot el l-a întrebat ironic ce căuta cu piciorul pe sub maşina lui.
Maradona este însă altul. Nu cel de mai sus şi nici măcar cel care câştiga titluri de unul singur. Maradona nu este campionul mondial din 86. Nu este nici vedeta şi nici omul negru. Nici puştiul anonim din Lanus, nici numărul 10 etern al fiecărei echipe la care a jucat.
Iată cine e de fapt Diego Armando Maradona:
Înaintea bărbosului orgolios, a dopatului, a selecţionerului, a campionului mondial, până chiar şi înaintea marcatorului de goluri cu nemiluita prin porţile adverse, Maradona a fost cel de mai sus.
Adevăratul Diego Maradona este un tânăr uitat undeva pe la 24-25 de ani, cu sireturile nelegate la ghete, un lipsit de griji care dansează şi se hlizeşte pe muzica de la staţia de amplificare a stadionului, care se joacă cu mingea pe ritmul melodiei, o mângâie mai mult decât o loveşte, merge ţanţoş cu ea pe cap şi ţine câte duble vrea pe ce genunchi are el chef.
Aplaudă şi simte ritmul chiar şi în timp ce face rotaţii de bazin, nu suportă să stea departe de balon, caută orice pretext să îl salte iarăşi în aer şi să alerge cu limba scoasă după el.
E doar o altă vară italiană şi meciul încă nu a început.
