Don't Miss

Maradona. Noroi şi suferinţă

By on 30 octombrie 2011, 12:17
Maradona la Napoli

Foto: giornaleildibattito.it

Dacă fotbalul a avut vreodată un suflet, atunci îl chema, cu siguranţă, Maradona. Argentinianul, antrenor la Al Wasl de dragul banilor din Emirate, a lepădat în timp mii de piei, întocmai ca şerpii şi a ajuns mai mult să amuze şi mai puţin să farmece. Un şut în mâna unui admirator care voia să-şi privească eroul de dincolo de un panou publicitar este una dintre ultimele isprăvi ale celui mai bun fotbalist din toate timpurile. Maradona-jucătorul a fost la fel de orgolios, o stare de spirit copiată de mulţi alţii care i-au urmat. Generaţia post-Maradona este una a tupeului, a contemplării propriei înfăţişări dincolo de puterea definiţiei narcisiste şi una în care frica de nimic umple golul cu orice, doar să îl umple. Mai jos sunt două ipostaze care definesc la fel de bine cariera lui Maradona dar care sunt prea puţin băgate în seamă pentru că nu strălucesc şi nu mângăie deloc imaginea. Sunt însă atât de pline de conţinut.

Câţi jucători din Liga I, spre exemplu, ştiu să centreze cu precizie? Câţi jucători sunt în stare să facă o preluare fără ca balonul să se dezlipească de piept sau de picior? Câţi fac ca lucrurile astea să nu pară doar întâmplări fericite într-un morman de încercări eşuate?

Un Costea supărat în drum spre vestiare înainte de finalul meciului. Prea puţin supărat însă pentru momentele în care s-a aflat totuşi pe teren şi a fost acolo degeaba.

NAPOLI DIEGO MARADONA

Foto: whoateallthepies.tv

Un Tevez prizonier al băncilor tehnice pe considerente financiare, o carieră atât de promiţătoare, în fapt ratată. Un Balotelli. Talent cu carul, fizic impresionant. Tupeu şi o superioritate greu de digerat, până şi după un gol în poarta lui Manchester United. Până la 21 de ani, Maradona avea aproape 200 de meciuri jucate. Balotelli are acum 21 de ani şi a bifat cam 80 de partide, iar Tevez la aceeaşi vârstă avea tot vreo 80. O parte din explicaţie stă în diferenţă.

Iată-l mai jos pe Maradona. Cinci minute care cuprind cele mai frumoase momente ale argentinianului în perioada în care a jucat la Napoli. Bijuterii de goluri, pase geniale, centrări desenate, furie, bucurie, fani dezlănţuiţi dintr-un oraş pe care Maradona l-a învăţat că poate să trăiască la înălţimea vulcanului de sentimente care îl caracterizează. Printre ele, strecurate cu sau fără intenţie, două momente pe care orice fotbalist ar trebui să le ştie pe derost şi să încerce să înţeleagă ce înseamnă ele cu adevărat.

Primul (secunda 30) îl înfăţişează pe Maradona tăvălit în noroi şi ud până la piele. El Pibe D’Oro jonglează cu mingea de parcă s-ar afla pe plajă. Pasiunea şi concentrarea care i se citesc pe faţă anulează frigul realităţii pe care, în imagini, doar mânuşile îl trădează.

Al doilea (minutul 4.2o) imediat după ce Napoli a câştigat titlul din 1990. Reporterul îl întreabă când a înţeles că e din nou campion. Maradona răspunde: „imediat după ce arbitrul a fluierat finalul meciului. Eu am câştigat totul prin suferinţă iar acum nu a fost diferit!”

Maradona în noroi. Maradona despre suferinţă. Două ipostaze pe care orice fotbalist care se vrea mare trebuie să le priceapă şi să le pună în practică. Abia apoi vin ifosele, cluburile de noapte, maşinile decapotabile dotate cu gagici tunate şi sictirul imprimat pe chip ca stare de spirit.

Înainte să fie mare, Maradona a şlefuit preluările prin bălţile pline cu noroiul lui noiembrie şi a strâns din dinţi. Talentul cu care toată lumea l-a creditat ar fi fost inutil fără suferinţa pe care Diego o aminteşte, zâmbind, doar în treacăt.

 

Comenteaza cu Facebook!