Don't Miss

Luis Muriel. Ronaldo al Columbiei, coleg cu Messi de România

By on 27 mai 2012, 18:18

Foto: ibtimes.com

În fotbal ideea este să faci un pas înainte. De la juniori la seniori, de la divizia B în prima ligă, dintr-un campionat slab într-unul puternic, de la o echipă mică la una cu pretenţii, oricare dintre ipostazele enumerate se încadrează la plusuri, mai ales atunci când discutăm despre jucători tineri. Nu întotdeauna lucrurile sunt atât de simple. Uneori, pe scara evoluţiei şi a dezvoltării personale, este nevoie de un pas înapoi. Nu doar că este nevoie, ci chiar este esenţial. Excludem orice posibilitate de indolenţă, adăugăm o strategie gândită (sau nu) în folosul fotbalistului iar ceea ce rezultă este o comparaţie interesantă.

Gabriel Torje, român, 22 de ani. A fost descoperit şi încurajat de Hagi, a strâns 120 de meciuri în tricoul lui Poli Timişoara şi apoi s-a transferat la Dinamo. Era cotat pe undeva pe la un milion de euro, dar vârsta îl recomanda pentru viitor: nu împlinise încă 19 ani. A stat 3 sezoane la alb-roşii. La doar 21 de ani părea un veteran pitic într-o echipă care nu s-a regăsit şi încă-şi mai caută identitatea. Torje a jucat de 108 ori pentru Dinamo, a înscris 18 goluri, a ajuns la naţională şi la o cotă de 4 milioane de euro.

În 2011, Messi de România, aşa cum a fost alintat de presă (chiar şi de cea externă), a fost cumpărat de Udinese în contul a vreo 5 milioane de euro.  Alt campionat, alte pretenţii, altă mentalitate, alt salariu. Exact paşii înainte pe care îi presupune evoluţia. Cele 16 meciuri şi 2 goluri în tricoul italienilor nu înseamnă nici mult, nici puţin pentru cineva aflat la primul contact adevărat cu fotbalul mare. Titlul de cel mai bun jucător român al anului trecut a fost privit cu neîncredere cam de toată lumea. Torje e tânăr, e talentat, e de viitor, dar nu este încă prezentul.

Împreună, sezonul la Udinese şi distincţia din ţară înseamnă de fapt un pas înapoi pentru jucător, unul pe care puţini îl bănuiesc sau îl conştientizează cu adevărat. Cota sa a început să scadă. Postul de titular pe care îl primise cadou în momentul sosirii şi încrederea alb-negrilor s-au transformat încet în prezenţe tot mai dese pe banca de rezerve, în minute tot mai puţine pe teren dar, cel mai grav, în uitare. Peştii cu adevărat mari, cei care au privit atenţi cum Udinese l-a înghiţit pe Torje de la Dinamo, au stat la pândă cât au stat apoi au plecat după o hrană mai gustoasă.

Nu încerc să-i condamn viitorul lui Gabriel. Încerc doar să-l fixez într-un prezent în care pasul înainte a avut efecte secundare.

Pentru comparaţie îl folosim pe unul dintre colegii săi, alături de care Torjinho nu a jucat niciodată.

Luis Muriel, columbian, 21 de ani. Am făcut precizarea naţionalităţii în ambele cazuri pentru că neserioşii români, aşa cum sunt văzuţi jucătorii noştri pe afară sunt cam pe la acelaşi nivel cu neserioşii columbieni, una dintre puţinele ţări sud-americane din care Europa fotbalistică nu se grăbeşte să transfere în ultimul timp.

Ronaldo din Columbia (aceeaşi presă, evident!) a apărut la Deportivo Cali, iar Udinese l-a cumpărat în 2010, atunci când fotbalistul avea 19 ani. Extracomunitar, Muriel a pornit cu o şansă în minus faţă de român. Făcuse pasul înainte (de la 100.000 de euro cotă la 1,5 milioane) lăsase casa pentru fotbalul profesionist dar cam atât. Nu a apucat să joace pentru alb-negri. A fost împrumutat în divizia a doua spaniolă, la Granada, actuala revelaţie din Primera. A jucat vreo 6 meciuri, nu a înscris. În 2011 a fost „cumpărat” de Lecce şi revândut lui Udinese pentru ca imediat să fie împrumutat iarăşi. Cui? Lui Lecce, bineînţeles! O afacere italiană, să nu ne batem capul.

Al doilea împrumut, tot la o echipă la care pasul vizual era spre înapoi, nicidecum spre înainte. Muriel însă a înscris 7 goluri din 19 meciuri jucate în Serie A, iar dacă echipa retrogradează, cel puţin nu e vina lui. A ajuns să fie cotat pe la 5 milioane de euro, aproape cât Torje, iar din vară revine la Udinese. Chiar şi mai important: AC Milan, Juventus, Napoli, Roma şi Arsenal au purtat discuţii pentru un eventual transfer al fotbalistului. Preţul cerut de Udinese: 8 milioane de euro. (Câteva referinţe de pe site-urile serioase AICI)

Ce înseamnă asta? Că aparenţii paşi înapoi făcuţi de Muriel au fost, de fapt, nişte mari salturi înainte. Că cele 19 meciuri ale sale în Serie A pentru Lecce cântăresc mai mult decât cele 16 ale lui Torje pentru Udinese. Că vârsta la care se află cei doi nu este cea a marilor confirmări ci a entuziasmului. Acum se rupe pământul, se scuipă plămânii. Acum nu eşti cineva ci devii cineva.

Valabil şi pentru Pantilimon care arde gazul la City. Titlul din Premier League este inutil pentru un jucător cu zero minute pe teren în campionat. Pantilimon mai mult a pierdut decât a câştigat în ultimul sezon. Sigur, joacă meci de meci pentru City Reserves, dar un împrumut la Wigan, Wolverhampton sau Bolton ar fi făcut pentru Costel cât trei titluri la un loc. I-ar fi deschis înainte adevărata carieră. Rezervă pentru Hart (contract până în 2016) şi speranţe la o accidentare a titularului este singurul vis pe care şi-l poate permite Panti. Un vis prea mic pentru talentul său.

Totul ţine, cum spuneam la început, de strategie. Una gândită (sau nu) în folosul fotbalistului.

Comenteaza cu Facebook!

One Comment

  1. only_z

    28 mai 2012, 10:55 at 10:55

    Alex, ai multa dreptate, din pacate jucatori „Mari” cred ca a incalzi banca este mai important decat sa joace la o echipa mai mica. Panti din cauza alegerii facut, a pierdut si nationala, unde cu greu ar fi fost scos. Vedem in sezonul care vine ce vor alege jucatori amintiti si alti bine inteles. Multa sanatate.

Comenteaza