Don't Miss

Jocul cu mingea. Urmele fotbalului prin istoria omenirii

By on 30 ianuarie 2014, 13:01

La început se numea cuju şi este menţionat în lucrarea istorică Zhan Guo Ce, redactată în secolul 3 înainte de Hristos, în timpul dinastiei Han. Chiar dacă textul este pasibil de interpretări multiple, cuju se juca cu o minge care nu trebuia atinsă cu mâna iar „golul”  se punea atunci când balonul trecea printr-o gaură care ţinea loc de poartă. Sportul în cauză folosea antrenamentului militarilor pe timp de pace şi este recunoscut de FIFA drept cel mai îndepărtat punct de plecare într-o istorie care a ajuns să înglobeze interesul general al miliardelor de oameni care populează prezentul.

Fotbalul ajunge apoi în Grecia antică, acolo unde îl regăsim sub numele de Episkyros. Două echipe de câte 12 sau 14 jucători îşi disputau o victorie, de cele mai multe ori sângeroasă.

Romanii l-au preluat rapid şi l-au botezat harpastum. Se folosea un balon de dimensiuni reduse iar poveşti despre înfruntările de pe teren găsim în operele lui Athenaeus: „dintre toate jocurile, cel mai mult îmi place harpastum”, în timp ce medicul Galen sugera folosirea fotbalului în locul luptelor sau atletismului pentru că „antrenează mai multe grupe de muşchi, nu ia mult timp, nu necesită niciun cost şi se poate dovedi o strategie profitabilă de păstrare a formei fizice în rândul trupelor staţionare”.

Prin anii 500 după Hristos fotbalul s-a întors în Asia. Îl regăsim în Japonia, sub numele de kemari şi încă se mai joacă în forma istorică în templele shintoiste, cu ocazia festivalurilor tradiţionale. Mingea din piele de cerb (mari) este controlată cu piciorul iar unul dintre cei mai iscusiţi fotbalişti (mariashi) ai vremurilor de demult era marele daimyo din Suruga, Imagawa Yoshimoto.

Aqsaqtuk-ul eschimosilor are origini la fel de respectabile. A fost descoperit în 1586, atunci când marinarii lui John Davis au coborât de pe corabie pentru o miuţă şi l-au descris ulterior ca pe un joc disputat pe gheaţă între două echipe care încercau să treacă mingea peste linia adversarilor.

Şi exploratorii din America de Nord au dat peste fotbal atunci când Columb i-a condus către tărâmul făgăduinţei. Pahsaheman este fotbalul indigenilor nord-americani, înregistrat la 1610 în memoriile colonistului din Virginia, William Strachey.

Aborigenii din Australia îşi confecţionau mingea din piele de oposum, jocul lor se chema Marn Grook şi se disputa între cele 41 de clanuri ale populaţiei Djab Wurrung din zona botezată ulterior Victoria de către cuceritorii europeni.

Historia Brittonum fixează fotbalul în Europa încă din secolul al IX-lea: „O adunătură de băieţi care joacă mingea”, în timp ce varianta franţuzească, cholule, seamănă mai mult cu hochei-ul, pentru că implica şi bâte pe post de crose.

Prima atestare precisă a fotbalului (dincolo de celebrele „mob football” care erau mai mult un fel de jocuri de orientare geografică în care nu exista număr limită de jucători şi care se disputau, de regulă, între două sate vecine) vine de la biograful lui Thomas Becket. William FitzStephen scria, prin 1174, că „după masa de prânz, tinerii mergeau pe câmp pentru jocul cu mingea, iar bătrânii veneau călare să-şi încurajeze fii”.

În 1314, Nicholas de Farndone, primarul Londrei, interzicea fotbalul pe motive religioase. Textul redactat în franceza elitelor este primul care menţionează fotbalul cu nume şi prenume. Şi regele Edward al III-lea l-a înterzis, o jumătate de secol mai târziu, iar Henric al IV-lea, în 1409, s-a mărginit să interzică parierea de bani pe meciurile de fotbal.

Iacob I a schimbat tradiţia. În „Carta Sporturilor”, regele Angliei îi îndemna pe supuşii săi să joace fotbal după masa de prânz, ca formă recreaţională (1618).

A urmat perioada în care fotbalul a ajuns joaca preferată a copiilor de şcoală generală, a fost rafinat de celebrele Sheffield Rules şi pasat în modernism cu o eleganţă prin care istoria şi-a dovedit talentul în faţa porţilor vremelniciei. 

În 2010, aproape jumătate din populaţia planetei a deschis televizorul şi a fost martoră la victoria Spaniei în finala mondială cu Olanda. 3.2 miliarde de fani pentru o joacă nevinovată, un antrenament militar, un sport interzis, un fenomen pentru care nicio altă întâmplare din istoria umanităţii nu a găsit încă egal în măsura grandorii.

shahadothossain-2418420

 

Comenteaza cu Facebook!

One Comment

  1. Justfriends

    26 februarie 2014, 20:39 at 20:39

    Acest articol a fost copiat motamo pe http://justfriend.forumup.ro/login.php?redirect=viewtopic.php&t=17&mforum=justfriend ….. si altele

Comenteaza