Atâtea invenţii s-au născut din greşeală. Louis Daguerre a pus bazele developării fotografice după ce a spart accidental un termometru cu mercur. Percy Spencer experimenta cu un tub încălzit şi a devenit inventatorul cuptoarelor cu microunde. Fraţii Kellog au uitat la macerat nişte grăunţe care au mucegăit dar au ajuns faimoşi tocmai datorită invenţiei colaterale: fulgii de porumb.
Şcolile secolului XVIII puneau mare preţ pe disciplină şi studiu. Pe ascultare şi pe un sistem foarte strict al pedepselor. Educaţia se realiza cu nuiaua în mână. Copiii îşi găseau însă timp pentru o formă candidă de greşeală. Le plăcea să bată mingea mai tot timpul pe care îl puteau petrece departe de filele înnegrite cu cerneala înţelepciunii generaţiilor trecute.
Pe la 1850, băieţii de la internatul Charterhouse School (o fostă mânăstire carteziană transformată în instituţie de învăţământ) îşi disputau victoriile şi înfrângerile pe un hol îngust, străbătut în trecut, doar de paşii cuminţi ai călugărilor preacucernici. Din îngustimea spaţiului s-au născut primele forme de tiki-taka în detrimentul acţiunilor personale pe care cei de la colegiul Eton, pricopsiţi cu o curte drept spaţiu de joacă, le-au rafinat mult mai uşor chiar în aceleaşi vremuri (Mânăstirea în care s-a născut fotbalul. Jocul de pase şi regula offside-ului în chiliile cartezienilor)
Pe la 1870, atunci când prin România, regele Carol I era muncit de gândurile abdicării din cauza unei constituţii mult prea liberale, în Anglia trecea de parlament legea educaţiei, prin intermediul căreia luau fiinţă 2.500 de districte şcolare, cu plată sau fără, cu taxe locale şi consilii alese de cei care contribuiau la ridicarea sau la bunul mers al stabilimentului. Mai multe şcoli, mai mulţi copii educaţi, mai multe ocazii de pauze delicioase cu o minge la mijloc.
Joaca copilăriei a rămas vie în sufletul celor care au crescut iar dovada stă în acţiunile lor ulterioare. Câtva absolvenţi de la Shrewsbury School, Clitheroe Grammar School şi Queen Elizabeth’s Grammar School s-au reunit, la ani distanţă, şi au fondat, în 1875, Blackburn Rovers.
James Allen, un scoţian ajuns profesor la Hendon Board School, a bătut uliţele din Sunderland în lung şi-n lat. Căuta muşterii pentru noul joc de fotbal pe care voia să-l promoveze în rândul copiilor pe care îi învăţa să scrie şi să citească. A găsit şi alţi profesori interesaţi de fenomen, iar primul nume al clubului care acum activează în Premier League trădează originile didactice aflate la baza iniţiativei: Sunderland and District Teachers’ Association Football Club.
Un alt profesor scoţian se află la temelia încă unui club englez de primă mână. Archie Hunter învăţase jocul la el acasă, în Ayr, iar acum se distra la Birmingham cu următoarea generaţie de puşti care alergau cu limba scoasă după minge. Aşa s-a născut Aston Villa.
Jocul copiilor era cel puţin la fel de important ca şi cel al seniorilor, spre deosebire de totala lipsă de interes manifestată pentru secţiile de juniori din unele ţări contemporane. În 1894, meciurile între copii de şcoală generală se jucau în deschiderea partidelor oficiale. 37.000 de suporteri au venit cu câteva ore mai devreme pe Goodison Park doar ca să vadă, înaintea finalei Cupei Angliei dintre Notts şi Bolton, un meci care aducea faţă în faţă selecţionata şcolară din Manchester cu cea din Sheffield.
Chiar şi la ţară se juca fotbal. Sau, poate, în special la ţară. În sătucul de mineri Glenbuck, Bill făcea oricum notă discordantă. În loc să intre în mină ca majoritatea, alesese croitoria. În paralel dădea cu şutul în mingile desumflate de pe maidan, cot la cot cu ceilalţi elevi ai şcolii din localitate. Era sărbătoare mare atunci când şcoala din satul vecin îşi trimitea propria selecţionată să se înfrunte parte în parte. Vorbim despre Bill Shankly, viitorul antrenor de legendă al lui Liverpool.
Prima dată când cineva a spus că Stanley chiar ştie cu mingea s-a întâmplat în timpul unui meci dintre naţionalele şcolare (da, exista şi aşa ceva) ale Angliei şi Ţării Galilor. Avea doar 13 ani iar cei 20.000 de suporteri l-au copleşit pe loc, imediat ce a ieşit din tunel. Efectul psihologic funcţionează cu atât mai bine cu cât persoana expusă lui se află în perioada de formare. Puştiul Stanley a ajuns bătrânul domn al fotbalului englez, sir Stanley Matthews, „Magicianul”, „Vrăjitorul Driblingului”, cel mai în vârstă internaţional englez, primul Hall of Fame-er al fotbalului britanic, sir Stanley, în fond, un adult impunător dar cu sufletul fermecat de fotbalul copilăriei.
Am face bine să ştim că viitorul depinde de prezentul care îl creşte. Că strălucirea unui Old Trafford, Allianz Arena sau Bernabeu la vreme de meci mare cu trofeul pe masă stă undeva departe, prin vestiare mai puţin moderne, acolo unde copiii de 5 sau 10 ani îşi leapădă straiul civil şi îmbracă uniforma viselor cu nume şi număr pe spate. Cât timp un club de liga a cincea trimite 120 de juniori la sute de kilometri distanţă doar pentru ca puştii să-şi măsoare forţele cu alţii copii de vârsta lor acel viitor despre care vorbim are toate motivele să păstreze fotbalul în actualitate şi nu doar în amintire.
