Don't Miss

Fotbalul, noua religie, clişeele şi pedepsele

By on 22 ianuarie 2014, 11:59


Spania este o ţară cu o adâncă tradiţie creştină. Acolo au macerat iezuiţii, acolo a triumfat creştinismul asupra sarazinilor, de aici au plecat cuceritorii, cu Dumnezeu înainte, şi au descoperit tărâmuri noi pe care le-au luat în stăpânire deopotrivă cu sabia şi crucea iar dovada succesului lor stă în marea lume catolică fondară dincolo de oceane, în America de Sud.

Astăzi, în Spania, doar 40% dintre localnici merg la biserică în fiecare lună. Tot în week-end, pe stadioanele Primerei, vin cam 300.000 de spectatori. Iar cei care aleg fotbalul trebuie să plătească la intrare! Împreună cu cei care privesc meciurile la televizor, cifrele fotbalului le zdrobesc pe cele ale bisericii fără drep de apel.

Alăturarea dintre fotbal şi biserică este totuşi una nefericită şi serveşte doar unei amintiri a trecutului în care religia prigoniţilor cu peşti pictaţi pe piept a prigonit la rândul său un fenomen al sărmanilor, devenit astăzi, probabil cel mai mare agregator de atenţie în marea masă a celor şapte miliarde de locuitori ai planetei.

Era 1531 iar fotbalul nostru era doar un joc de cârpe fără reguli. Totuşi stătea cumva în calea creştinilor extremişti. Predicatorul Thomas Eliot susţinea sus şi tare: „acest joc duce la manifestări bestiale, la ură şi acte de agresiune”.

Patru decenii mai târziu, episcopul de Rochester a cerut o formă legală de a interzice fotbalul, pe care îl cataloga drept un „joc drăcesc”, iar tot în secolul XVI, Philip Stubbs scria că fotbalul „ne îndepărtează de la datoriile noastre religioase, fie că suntem creştini sau de altă credinţă mai ales pentru că se joacă în zilele de sărbătoare”.

Sigur, nici cei care jucau fotbalul nu se sfiau să sfideze autorităţile. Arhivele din St. Werburgh arată că, în 1589, Hugh Case şi William Shurlock au fost amendaţi cu câte 2 shilingi fiecare pentru că au fost prinşi jucând fotbal în cimitir, chiar în timpul slujbei.

Biserica şi fotbalul au încetat să concureze prin secolul XIX. În 1878, Everton a luat fiinţă pe lângă parohia din St Domingo pentru ca enoriaşii să aibă un sport pe care să-l poată practica pe tot parcursul anului. Biserica St. Marks din Manchester îi hrănea pe amărâţii momentului. O bucată de pâine şi un castron de supă făceau diferenţa dintre viaţă şi moarte în Anglia anului 1879. Miile de oameni care apelau la mila creştină au inspirat autorităţile bisericeşti să înfiinţeze un club. Anna Connell, fiica rectorului parohial l-a convins pe tatăl său să îndeplinească formalităţile iar St Mark’s-ul de atunci avea să devină Manchester City-ul zilelor noastre.

Doar în Anglia, alte câteva cluburi faimoase (printre care  Aston Villa, Bolton Wanderers, Birmingham City, Southampton sau Tottenham Hotspur) datorează bisericii apariţia pe lume în momente în care nicio altă formă oficială a vremi nu le-ar fi putut legitima existenţa.

Reverentul Leonard Small a fost un portar de toată isprava. Biserica l-a chemat la datorie dar părintele (care, la 89 de ani, predica pe insula Iona) şi-a păstrat în suflet şi dragostea de fotbal. Altfel cum de şi-ar fi putut boteza cartea autobiografică „The Holy Goalie”!

Fotbalul fascinează. Fotbalul farmecă. Fotbalul atrage. Fotbalul merită. Merită eforturi pe care copii cu saci de vise în spate le fac conştiincioşi, dacă nu şi bucuroşi. La fel  de mult fascinează şi religia. Jucători celebri au lăsat fotbalul şi au plecat să-l slujească pe Dumnezeul lor. Carlos Roa a fost titular în poarta Argentinei la mondialele din 1998. A apărat penalty-ul decisiv în optimile cu Anglia şi a dus naţionala pumelor în sferturi. În acelaşi an a fost cel mai bun portar din Spania, conform ziarului Marca. Un an mai târziu a lăsat fotbalul la o parte şi a început munca de misionar al bisericii adventiste de ziua a şaptea. (Misionarii sportului fără motivaţie. De la religie la economie şi înapoi la fotbal!)

Dincolo de bine sau rău, de întâmplări sau poveşti stau legile. Acele bucăţi de hârtie pe care scrie ce e voie şi ce nu. Sau, mai degrabă, care este pedeapsa atunci când cineva procedează aşa cum „nu e voie”. Ei bine, conform legilor în vigoare, fotbalul din Scoţia este ilegal, iar cei prinşi că îl joacă ar trebui să facă puşcărie!

În 1424, regele James I al Scoţiei a interzis „fote-ball”-ul iar edictul său, pierdut printre catastifele prăfuite ale istoriei, nu a fost abrogat ulterior nici până în zilele noastre, aşa că orice meci jucat la Glasgow, Aberdeen, Dundee, Edinburgh, Inverness sau Stirling ar trebui să se dispute cu poliţia la poarta stadionului, iar cei implicaţi să fie reţinuţi şi trimişi direct în temniţele regale! (Ilegal şi în acte! În Regatul Unit, jocul de fotbal încă se pedepseşte prin lege)

cruce

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza