Don't Miss

Exemple pentru specialiştii retragerilor fără glorie

By on 7 aprilie 2013, 10:31


Foto: sptfm.ro

Foto: sptfm.ro

Radu Ştefan este doar ultimul caz de dezertare căreia n-aş vrea să-i recunosc specificul românesc. N-aş vrea să mă gândesc nici măcar la 1944 şi la victoria înfrânţilor cu care ne-am minţit şi îndoctrinat apoi câteva generaţii.

Nu, să rămânem deocamdată la fotbal. La Tamaş. La Chivu. La Rădoi. La Săpunaru.

Am vrea maturitate şi semne de bărbăţie din partea unor persoane care probabil că nu au habar cum trebuie să procedeze.

Atunci să le amintim câteva exemple din lumea asta largă.

Ryan Giggs s-a retras de la naţionala unei ţări mai mici şi mai triste decât a noastră. Una care nu s-a ridicat nicio secundă la nivelul calităţilor individuale pe care le-a demonstrat extrema lui United. A făcut-o la 34 de ani, după 16 sezoane petrecute în amărăciunile niciunei calificări. Astalt după asalt, toate ratate, în paralel cu titlurile şi trofeele şi banii pe care îi avea la echipa de club. Era 20 mai 2007, iar fotbalistul anunţa că nu mai poate presta la acelaşi nivel pe toate fronturile dar că rămâne la dispoziţia naţionalei sale în caz de nevoie. A fost aproape să se întoarcă în 2010 atunci când urmaşul său, Aaron Ramsey era accidentat.

Fără figurile pe care şi le-ar fi putut aroga oricând. Doar era cel mai titrat fotbalist din istoria lui Manchester United, jucătorul cu cele mai multe trofee importate din istoria acestui sport.

Francisco Varallo a fost ultimul fotbalist în viaţă care a jucat la prima ediţie a mondialelor. Pe atunci avea 20 de ani şi era rezerva lui Alejandro Scopelli. S-a ivit ocazia să intre pe teren dar s-a accidentat chiar înainte de ultimul act al competiţiei.

În dimineaţa finalei m-am trezit devreme să văd în ce stare eram după accidentare. M-am gândit că pot să joc, dar era riscant…pe vremea aceea nu existau înlocuiri şi nu îmi puteam pune în pericol echipa. Am strâns din dinţi. Nu aveam cum să ratez un asemenea meci pentru nimic în lume. (Varallo)

Întreaga poveste a centenarului Varallo este aici.

La mondialele din Brazilia, 1950 sârbul Rajko Mitic s-a rănit serios la frunte după ce s-a tăiat într-o grindă neinspirat plasată chiar la ieşirea de la vestiare. A intrat pe teren mai târziu în joc, la 1-0 pentru adversari. Brazilia a câştigat meciul cu 2-0 şi a ajuns până în finala competiţiei.

Terry Butcher a vărsat sânge la propriu pentru calificarea Angliei la un turneu final.

Butcher a refuzat schimbarea, medicul echipei i-a cusut pe viu tăietura, l-a bandajat iar jucătorul a revenit pe teren. Oricine s-ar fi aşteptat ca Butcher să se menajeze, dar nici gând. Ba dimpotrivă. Fundaşul englezilor nu s-a dat înapoi de la nicio centrare înaltă a nordicilor şi a încheiat meciul cu faţa, tricoul şi shortul pline de sânge. O imagine impresionantă pe care fanii au pus-o la inimă dar pe care regulile fotbalului din ziua de azi nu o mai tolerează. Orice jucător accidentat care sângerează este trimis automat la marginea terenului! (Calificarea se câştigă cu sudoare şi sânge)

Cam ăştia sunt oamenii care rămân în istorie. Ei ar trebui să fie exemplele voastre, Radu Ştefan, Tamaş & co. Figuranţii plin de ifose au loc doar în lada cu rebuturi a sportului acolo unde domneşte uitarea.

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza