Don't Miss

El Clasico (IV): Ură şi onoare

By on 10 decembrie 2011, 17:35

Foto: essencerestored.com

Real – Barca este mai mult de-un derby. A avut la dispoziţie peste 100 de ani în care să devină tradiţie, dar deja de la prima întâlnire s-au stabilit raporturile de forţe. Primul meci din istoria celor două cluburi a început cu armele pe masă. Realul însemna capitala, monarhia, Barcelona reprezenta Catalunia autonomă, dacă nu schismatică. Războiul Civil a accentuat şi mai mult diferenţele dintre cele două cluburi, iar combatanţii de odinioară şi-au continuat confruntarea prin moştenirea pe care au lăsat-o generaţiilor de după ei. Real sau Barcelona. Niciodată împreună.

Înainte să devină nume de stadion, Santiago Bernabeu a jucat 15 ani pentru Real şi apoi a fost preşedintele clubului timp de alţi 35. A fost iubit ca fotbalist dar renumele şi l-a câştigat în birou. Cele mai gustate realizări ale lui Bernabeu au fost raidurile prin lotul Barcelonei. El l-a suflat catalanilor pe celebrul Di Stefano dar nu s-a rezumat doar la atât. În timp le-a furat extratereştrilor mai multe piese grele precum Alfonso Navarro, Justo Tejada, Evaristo sau Fernand Goyvaerts.

Foto: realmadrid-legends.blogspot.com

Bernabeu i-a cucerit definitiv pe fani cu ocazia Războiului Civil. În 1936 fotbalul a luat o pauză pentru un război adevărat. Bernabeu, 41 de ani, s-a înrolat ca simplu soldat şi a luptat sub conducerea generalului Agustín Muñoz Grandes şi apoi a lui Franco în celebra invazie a Catalunyei.

Cât despre mitul dictatorului binevoitor cu Realul, acesta este parţial adevăr şi parţial ficţiune. Franco nu iubea fotbalul în mod special şi s-a lăsat implicat în el doar la insistenţele lui Bernabeu. Dictatorul favoriza iniţial pe Atlético Aviación, ulterior cunoscută sub numele de Atletico Madrid!

Un alt mit spune că Franco a făcut tot ce i-a stat în putere să pună punct seriei de succese a Barcelonei, ba chiar i se atribuie în mod direct execuţia preşedintelui catalanilor, Josep Sunyol. Ceea ce nu se spune este însă un alt adevăr care pune legenda în perspectivă: în aceeaşi perioadă şi preşedintele lui Real, Antonio Ortega, a păţit exact la fel! Ambii au fost executaţi pe considerente politice şi nu sportive. Ortega şi Sunyol erau comunişti!

O altă legendă cu dictatori vine din 1943. Barca a câştigat prima manşă a semifinalei din Cupa Generalisimului cu 3-0 în faţa lui Real. În retur a pierdut cu 11-1, iar explicaţia cu iz de poveste spune că ordinul a fost clar: vă predaţi necondiţionat şi sunteţi iertaţi pentru lipsa de patriotism! Motivul nu stă în picioare. Real a pierdut finala cu Athletic Bilbao, o grupare dintr-o Ţară a Bascilor la fel de „nepatriotică” şi volatilă ca şi Catalunya!

Foto: dailymail.co.uk

Două poveşti frumoase, fără alt fel de conotaţii, vin din anii 90. Barcelona, cu un Romario genial a câştigat cu 5-0 în 1994. Fix un an mai târziu, Realul, condus de Zamorano, s-a impus exact cu acelaşi scor. Câte un erou pentru fiecare echipă, la distanţă de un sezon!

Dincolo de nebunie, pasiuni sau război stau onoarea şi respectul. Real şi Barca s-au luptat pe unde au apucat dar niciodată nu s-au dispreţuit una pe alta. „Garda de onoare” este un termen preluat din cavalerismul armatei. În sport echipa adversă se aşează ceremonial, de obicei pe două rânduri, şi aplaudă campioana. Barcelona le-a oferit „garda de onoare” celor de la Real în 2008, atunci când galacticii erau deja campioni cu ocazia meciului direct de pe Bernabeu. Un întreg stadion a aplaudat şi el, de data aceasta nu doar pe proprii favoriţi. Imaginile mai jos.

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza