Don't Miss

Drumul către mondiale. De la avionul prăbuşit la vaporul falimentar

By on 3 ianuarie 2015, 13:18


1949. Un an înaintea mondialelor din Brazilia, primele după 1938 şi după pauza dictată de cel de-al doilea război mondial.

Torino era gigantul Europei. Inventa şi inova fotbalul printre dărâmături, umplea stadioanele cu oameni încă speriaţi de uriaşul masacru prin care trecuseră şi care se regăseau mai degrabă în tribune decât prin casele în pericol să se prăbuşească.

Il Grande Torino a jucat celebrul 4-2-4 cu care Brazilia avea să câştige mondialele din 1958 şi a constituit fundamentul fotbalului total pe care olandezii l-au scos la lumină în anii 70.

Naţionala Italiei din perioada 1943-47 alinia la start între 7 şi 10 jucători de la Torino iar recordurile stabilite atunci rămân în picioare şi în vremurile moderne. Torino are cele mai multe titluri consecutive, cinci, la egalitate cu Juventus (1931/35), performanţă egalată doar de Inter Milano (2006/10). Torino este singura echipă cu 4 sezoane consecutive de invincibilitate pe teren propriu reuşite prin intermediul unei performanţe uriaşe: 93 de partide la rând fără înfrângere (83 de victorii şi 10 egaluri).

Acesta este contextul zilei de 4 mai 1949. Avionul cu întreg lotul lui Torino se întorcea acasă după amicalul jucat la Lisabona, în onoarea lui Xico Ferreira, jucătorul momentului în Europa, pe care preşedintele italienilor îl convinsese să semneze cu gruparea granata.

Condiţiile meteo erau dintre cele mai proaste iar comandantul aeronavei Fiat G.212CP, Pierluigi Meroni, a fost nevoit să zboare la joasă altitudine ca să evite furtuna. Ceaţa l-a împiedicat însă să vadă turnurile bisericii din Superga iar avionul a lovit zidul şi s-a prăbuşit. Niciunul dintre cei 31 de oameni prezenţi la bord nu a supravieţuit. (Dezastre (VII): Il Grande Torino. O generaţie ucisă pe piatra de temelie a bisericii din Superga)

Ferruccio Novo, preşedintele lui Torino, a ratat zborul din cauza unor probleme personale. Un an mai târziu era şeful delegaţiei italiene care urma să meargă în Brazilia, să joace fotbal de top la mondiale. E uşor de înţeles de ce Ferruccio a decis să-şi pună la bătaie toată puterea de convingere pentru ca drumul către America de Sud să fie făcut pe mare şi nu pe calea aerului. O decizie înţeleaptă, ar spune unii, o decizie care s-a dovedit total falimentară pentru naţionala Italiei, campioana mondială în exerciţiu din acel moment.

După două săptămâni pe mare, lotul lui Ferruccio Novo a debarcat la Sao Paolo într-o stare jalnică. Sigur, erau demult apuse vremurile scorbutului, dar cele paisprezece zile de legănare pe valurile Atlanticului n-au contribuit cu nimic la forma sportivă a jucătorilor, ba dimpotrivă.

25 iunie 1950, Suedia fără cele trei mari vedete (Gunnar Nordahl, Gunnar Gren şi Niles Liedholm, celebra triplă Gre-No-Li, lăsată acasă de selecţionerul Georges Raynor) a învins Italia cu 3-2 graţie unei duble a lui Hans Jeppson, cel care, peste doar doi ani, urma să devină cel mai scump jucător din lume. Eşecul italienilor, aflaţi încă sub influenţa răului de mare a însemnat practic şi eliminarea lor din competiţie încă din faza grupelor, acolo unde victoria din meciul cu Paraguay a contat doar pentru palmares. Suedia a mers mai departe în grupa finală şi a încheiat turneul pe locul trei în timp ce italienii au zburat înapoi către casă. Frica de avion tocmai îşi găsise leacul în cea mai amară eliminare de la mondiale pe care tocmai o suferiseră în însorita Brazilie.

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza