Don't Miss

Despre vânzarea celor fără de preț

By on 30 septembrie 2013, 00:19


Și-ai zis, în timp ce-ți frecai palmele a mulțumire: Evrika e prea puțin! Am găsit!

Așa credeai. Că ai găsit în sfârșit răspunsul întrebărilor care ți-au frânt în tine vremurile mult prea moi ale vieții cu care te-ai luat la trântă din reflex. Că deh, doar așa ai văzut că se face. Așa ai moștenit de la o soartă (destin, Dumnezeu) care ți-a încurcat printre spiralele ADN-ului o adenină a dezamăgirii, un vraf de citozine isterice, pumnul timinei curioase și multă guanină fără de noroc.

Și-ai zis, hopa! Gata cu provocările care mi se aștern înainte. Îmi iau ciocanul și bat munții-n creștet până-i topesc într-o câmpie molcomă prin care voi trece fluierând în pas de defilare.

Dar ce prost ai fost, nici nu-ți închipui! Soarta aia crudă căreia îi purtai sâmbetele cu năduf era mic copil înaintea propriului potențial de autodistrugere. Cu o răbdare de ascet, învățat să primească doar vizita corbilor din deșert, ți-ai croit de unul singur încercări mai sadice decât flagelarea la infinit sau picătura chinezească.

Am găsit, ți-ai spus, și-ai pornit să vinzi. Priviseși atent, ce-i drept, la neguțătorii de iluzii și-ai prins curaj pe loc. Păi dacă ei fac troc cu cioara de pe gard iar cel înșelat prima dată vine și mai apoi să-și risipească gologanul pe încă o vânare de vânt, apoi eu voi izbândi cu siguranță, ți-ai spus, mulțumit, printre acareturile delicate pe care le rânduiai în buna curăție a cinstei, moștenită și aceasta, se pare, curat blestem.

Apoi te-am găsit așa cum erai mai ieri. Sprijinit de bolovanul care proptea ușa de la intrare ca să rămână pururea deschisă. Nimeni nu-ți călcase pragul în tot amarul ăsta de vreme în care nici n-ai avut curaj să strigi ca alții ca din gură de șarpe: ia speranța neamuleeeee, domniță, așa hăinuță croită-n epitete nici peste mări și țări nu mai găsești, hai, îmbrac-o că n-o s-o mai dai jos în veci, uite ce fin îți conturează gâtul suav reverul alcătuit din mii de fantezii!

Nu. Te-ai mulțumit să aștepți în prag cu ochii umbriți de sprâncene din ce în ce mai groase și cu o răbdare înfometată dar atât de demnă în perfecțiunea ei. Când îți dădea târcoale disperarea, ca lupii, atunci, demult, în iarna aia în care tatăl tău a aprins foc pe margine de drum ca să-i gonească, era suficient să-ntorci capul și să-ți privești odoarele cuminți cum așteptau pe rafturi.

Or să vină, or să cumpere, ți-ai spus, copil bătrân și prost. Păi dac-ar fi venit vreunul atunci chiar aș fi poftit să văd cum ai fi scos cuțitul să tai din tine și să dai. Pe-un pol fericirea zilelor cu parfum de salcâm, pe-un pol boii lui Dumnezeu care mergeau întotdeauna câte doi pe prispa primăverii. Pe-alt pol și sufletul, cu tot cu rădăcini, de-ar fi binevoit vreun târgoveț cu mâini murdare să-l ia drept căpăstru pentru bidivii costelivi.

Ai măcinat pietroiul ăla sub fund și nu-ndrăznești încă să dai frâu cumplitei dezolări. Ți-e teamă încă să spui am geșit, iar drumul ce-am apucat mi-a ruinat lumea mea frumoasă.

Ți-e teamă încă să spui sunt sărac lipit și bine faci că ți-e teamă, moșule. Ești cel mai bogat copil pe care l-am cunoscut vreodată, tu cu ale tale toate după care umblă șapte miliarde de orbi vremelnici. De s-ar opri s-adulmece te-ar sfâșia în mii de bucăți să-ți soarbă fiecare picătură din care n-au avut vreodată parte de când i-a lepădat mamele lor pe fața pământului și pentru care ar plăti pe loc averile lor toate, nemăsurate dar atât de inutile când stai să te gândești că-n fond și la urma urmei oricare dintre noi doar o viață avem iar fiecare e dator c-o moarte.

20130930-004501.jpg

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza