Don't Miss

Despre scrimă, onoare, datorie, obligaţie şi mândrie

By on 5 august 2012, 13:06
Foto: Ana Branza (Facebook)

În oricare dintre sporturile de pe pământ oricine îşi doreşte să câştige. Nu oricine poate. Uneori, oricine ar fi putut nu o face, fie că se cheamă ghinion sau lipsă de pregătire sau pur şi simplu o pasă proastă. Olimpiada. Cine nu ar vrea să fie primul, să urce pe singura treaptă adevărată a podiumului, să-şi asculte imnul înfăşurat în drapel, să plângă sau să ţopăie de fericire şi apoi să se întoarcă acasă?!? Aceasta este o parte a sportului. Cealaltă suntem noi. Cei care admirăm de pe margine, cei care împărtăşim pasiuni, cei ne bucurăm şi ne întristăm la rândul nostru, cei care scriem şi cei care citim. Două lumi care rezonează la unison. Sau cel puţin aşa ar trebui să se întâmple.

Fetele de la scrimă nu au avut o Olimpiadă reuşită. Ba chiar a fost una pe care îşi doresc să o uite pe loc. Sau să şi-o amintească exact ca pe omul negru din dulap, cel de care trebuie să te sperii şi să fugi, să fugi cât mai departe.

Ana Brânză, Anca Măroiu şi Simona Gherman porneau la drum cu speranţe la medalii şi se vor întoarce fără ele.

Să recapitulăm un pic! Ana Brânză, argint la Beijing, acum patru ani, un aur mondial la Paris, în 2010, patru titluri europene. Anca Măroiu (atât de iubită în ţară încât nimeni nu i-a dedicat o pagină de wikipedia pe limba română) 2 medalii de aur mondiale, trei europene. Simona Gherman (are pagină până şi în poloneză, în română nu!) două titluri mondiale, patru europene.

JO 2012, Londra: nicio medalie.

Acum să ne întoarcem un pic cu faţa în oglindă. Ştiu, este un exerciţiu care nu face bine la orgoliu, dar avem nevoie de el. Citez din ziare, cu link:

  • Adio, MEDALIE! Fetele „Power Praf” au fost PRAF. România – Coreea de Sud 38-45 (ProSport)
  • DEZASTRU LA SPADĂ FETE. Power Praf făcute praf de Coreea şi de Germania (Realitatea.net)

Înfrângerea nu este deloc plăcută, trebuie să recunosc. Dar şi mai neplăcut este să vezi în ce fel este întâmpinată. Am uitat de „glorie învingătorilor, cinste învinşilor”. Am uitat de bun simţ. Am uitat că şi mâine este o zi. Că onoarea transcede tăişul unei săbii, fie ea ascuţită şi cu epitete dintre cele peiorative. Am uitat să ne demonstrăm caracterele puternice mai degrabă la greu decât la bine. Câte pieţe ale universităţii aţi văzut pline după o înfrângere? Câte aplauze după un eşec? Câte vorbe bune după o aşa zisă tragedie?

Cu adevărat tragedia este de partea cealaltă a oglinzii. Fetele noastre au făcut cât au putut. Altădată au învins. Ne-au adus atât de multe medalii. Acum nu au câştigat. Ar fi fost ocazia perfectă pentru noi să ne ridicăm la înălţimea provocării.Să le punem o mână pe umăr şi să le spunem că suntem oricum mândri de ele. Să le ştergem lacrimile de tristeţe cu aceeaşi inimă plină cu care le-am privit pe podium de atâtea şi atâtea ori. Ar fi fost ocazia perfectă să le oferim noi medalia noastră de bun simt. Să simtă şi ele cu adevărat că sunt campioanele noastre, indiferent de text sau context. Am făcut asta? Priviţi adânc în oglinda din faţa dumneavoastră şi încercaţi să vă oferiţi un răspuns sincer.

Până atunci, un fragment dintr-un mesaj al Anei Brânză, postat pe Facebook:

Nu e usor deloc sa visezi 4 ani, zi de zi, sa pleci de acasa cu gandul la medalie si sa te intorci cu ochii-n pamant…dezamagirea ajunge sa te doara fizic! Si totusi,sunt multi aceia care ne sunt inca alaturi…nu stiu daca va meritam, nu acum, dar va multumim pentru tot!

Daca ti-a placut articolul sustine Istoria Fotbalului pe Patreon!

Comenteaza cu Facebook!