Don't Miss

Despre o altfel de discriminare

By on 3 iunie 2012, 16:26

Foto: football.co.uk

Ştim cum arată şi nu ne place deloc. Albii împotriva negrilor, majoritarii împotriva minoritarilor, etniile între ele şi aşa mai departe. În fotbal, ultima modă în materie de discriminare sunt cuvintele maimuţă sau negrotei. De acolo au pornit scandalurile Evra-Suarez şi Anton Ferdinand – Terry. Mai există însă şi un altfel de discriminare în sport. Una împotriva căreia nu luptă nimeni pentru că nu are de ce să o facă!

Într-o lume dominată de cosmopolita Premier League, un exemplu basc vine parcă de prin alte zări. Athletic Bilbao recrutează doar jucători din zonă. Au existat şi excepţii, francezul Lizarazu sau acum, venezueleanul Amorebieta, dar cele două exemple nu fac excepţie de la regula clubului: amândoi au descendenţă bască cu pedigree.

La Bilbao nu e loc pentru alţi fotbalişti. Un gen de discriminare pe care nu îl condamnăm în niciun fel. Nici măcar cu o jumătate de gând sau din tot sufletul, aşa cum a fost condamnată politica anti-catolică a celor de la Rangers, echipă la care doar protestanţii aveau iniţial drept de joc. Discriminarea pe criteriu de naţionalitate şi origini să fie tolerată iar cea fondată pe religie nu?!? În fond, ambele sunt standarde care nu au legătură cu fotbalul. Amândouă ar fi de condamnat în aceeaşi măsură.

Ca o altă paranteză: Bilbao şi-a păstrat regulile simple: anul trecut l-a trimis în teren pe Jonas Ramalho, primul jucător de culoare din istoria clubului. Puştiul de 18 ani are mamă localnică, iar culoarea pielii, religia sau afilierea politică nu au contat nicio secundă.

Politically correct ar fi ca doar meritele fotbalistice să primeze, iar scouterii lui Bilbao să se ghideze doar după valoare şi talent, nu şi după buletin. Selecţia în fotbal (şi oricare alt sport) nu se bazează însă doar pe aceste măsuri. Cristiano Ronaldo sau David Beckham nu au ajuns la Real doar pentru că sunt valoroşi pe teren (şi sunt) ci şi din cauza potenţialului imens de publicitate şi prin urmare de încasări pe care îl generează. Am explicat AICI de ce un Beckham de 37 de ani încasează aproape 40 de milioane de euro pe an de la LA Galaxy. Pe scurt, pentru că aduce înapoi mai mult decât primeşte. Pentru că are un capital de imagine cu care a dublat audienţele în tribune, imediat ce a semnat cu americanii. Nu a fost un transfer pur fotbalistic. A fost o investiţie.

Investiţia bascilor, exemplul de la care am pornit, este spiritul de echipă. Este cel mai preţios lucru pe care îl au. Atunci când mingea circulă de la Llorente la Munian, de la Iturraspe la Susaeta, este în joc mai mult decât orice victorie sau titlu sau cupă. Acolo se dispută orgoliul pe care s-a întemeiat acest club. Investiţia bascilor nu este una financiară. Ei au investit în mândrie.

În universul global care ne-a înghiţit în epoca modernă, tradiţii de acest gen par decrepite şi poate că aşa şi sunt. Probabil că o astfel de iniţiativă va înceta să existe într-un moment sau altul din viitor. În lumea în care cluburile mari clădesc cu trudă capital de imagine în Asia sau America Centrală, o grupare care pune pe primul plan mobilizarea comunităţii din care face parte şi atât poate părea cel puţin bizară. Au trecut vremurile în care Alex Ferguson câştiga Cupa Cupelor cu un Aberdeen format din băieţi care locuiau la două staţii de tramvai depărtare de stadion.

Au trecut acele vremuri, dar nu le-am uitat! Iar dacă am învăţat ceva din ele este că, uneori, discriminarea nu are nimic negativ în ea.

Comenteaza cu Facebook!