Don't Miss

Dalglish. Cum se impune un manager fără să facă valuri

By on 5 decembrie 2011, 13:05

Foto: goal.mu

Despre el se spune că, înainte să fi fost atacantul de temut şi acum managerul echipei, este în primul rând cel mai înfocat suporter al lui Liverpool. Fanii îl alintă şi acum King Kenny, o poreclă dobândită acum 30 de ani, pe când marca goluri de generic pentru cormorani. Suporterii i-au aplaudat în picioare revenirea la conducerea echipei după două decenii de la precedentul mandat. Puţini antrenori trec testul unui timp atât de îndelungat în inima fanilor, iar Dalglish este unul dintre ei. Dincolo de relaţia dintre manager şi tribună, Kenny, bunicuţul cel blând în aparenţă, a dat recent un exemplu de ceea ce înseamnă mâna de fier ascunsă în  mânuşa de catifea. Gestul managerului, deloc comentat sau amendat de presa britanică, demonstrează de ce toată lumea îl respectă înainte să-l iubească.

Kenny Dalglish merită o mică introducere. A jucat şapte ani la Celtic, acolo unde a câştigat patru titluri şi patru cupe. Bob Paisley a plătit un pic peste 400.000 de lire sterline şi l-a adus la Liverpool. Suma, infimă în ziua de azi, a fost recordul momentului pentru cormorani, dar nimeni nu a avut de ce să regrete măcar un penny. Dalglish a prins aici 13 sezoane fantastice, ultimele 4 ca antrenor jucător. A câştigat şapte campionate (3 ca manager), două cupe (una ca manager) şi trei cupe ale campionilor europeni.

Foto: davidgamiz.com

S-a întors la Liverpool după 20 de ani.

Vedetele zilei poartă nume frumoase, vând tricouri pe capete, au salarii mari şi au costat o avere. Ultimii transferaţi, spre exemplu: Andy Caroll – 41 milioane de euro, Stewart Downing – 23 milioane de euro,  Jordan Henderson – 18 milioane de euro.

I-am numit pe cei trei tocmai pentru că ei reprezintă cheia gestului prin care Kenny Dalglish a punctat principalele  condiţii ale fotbalistului indiferent de vremuri sau context, şi anume: valoare personală, integrarea într-un sistem de joc, forma şi ataşamentul pentru culorile echipei. Caroll, Downing şi Henderson le au pe primele două la degetul mic, dar s-au relaxat un pic atunci când a venit vorba de efortul pe care trebuie să-l facă meci de meci. Victoriile sunt câştigate de sudoarea de pe teren, nu de numele de pe spate, le-a explicat Dalglish, care i-a invitat pe cei trei pe banca de rezerve înaintea uneia dintre cele mai grele partide ale sezonului: derby-ul cu Chelsea.

Foto: thisislondon.co.uk

Niciun manager nu îşi dă foc cu bună ştiinţă la valiză, iar Dalglish exact asta părea să facă prin pedepsirea celor trei, pentru că Chelsea nu avea de gând să menajeze pe nimeni. Mai mult, Dalglish nu s-a oprit aici. „Sper într-o atitudine pozitivă. E greu să vă menţineţi motivarea dacă nu jucaţi, dar dacă nu trageţi tare o să pierdeţi până şi banca de rezerve”, le-a transmis managerul nu doar celor trei, ci chiar şi titularilor care, într-un viitor oarecare, s-ar putea simţi tentaţi să o lase mai moale. „Aici joacă doar cine merită” a dictat bunicuţul Kenny.

Rezultatul pe teren a fost clar, 2-1 pentru Liverpool după un meci exact pe sufletul lui Kenny: angajament, efort, determinare.

Dalglish este un maestru al controlului psihologic. După o pedeapsă, trebuie să vină şi răsplata. O laudă bine plasată face mai mult decât orice. „Noi suntem un grup unit. Noi ştim să ne bucurăm împreună şi din tot sufletul, fie că suntem pe teren sau pe banca de rezerve. Aţi văzut faţa lui Downing după golul lui Glen Johnson? Puneţi-o pe prima pagină şi nu scrieţi nimic! Ilustrează mai bine decât orice articol ceea ce înseamnă Liverpool în ziua de azi!”

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza