Don't Miss

Când generaţiile plâng

By on 21 septembrie 2013, 10:00

Iubim fotbalul. Pentru că rupe nimicnicia searbădă din noi. Pentru că până şi în cel mai indiferent spectator, rătăcit pe la stadion din plictis de viaţă, ajunge să pulseze ceva atunci când se simte parte a uriaşei tribune care urlă la gol.

Pentru că face să curgă râuri de lacrimi, fie că la mijloc este bucurie sau tristeţe, ambele fără vreo limită perversă în exprimare.

Iubim fotbalul pentru că ne demonstrează cât de vii am rămas încă pe dinăuntru, încă liberi de sub sclavia autistă a unui mic monitor pe care îl frecăm (parcă în sevraj) cu degetul la şcoală, la serviciu, pe drum, în maşină sau acasă.

Mai jos vedem un exemplu. Un bunic şi un nepot care se bucură cu lacrimi în ochi după ce Malaga a egalat pe Real Madrid şi şi-a păstrat locul în Primera Division.

Priviţi-l şi pe fanul lui San Lorenzo din filmuleţul de mai jos. Aţi spune că e un tătăiţă decrepit care vrea să ţină pasul cu modernitatea. A venit la meci şi țopăie cu telefonul la ureche. Doar că telefonul este, de fapt, un aparat de radio mai vechi, pe baterii, iar tătăiţă cel decrepit este un suporter orb. Îl trădează bastonul de nevăzători din cealaltă mână.

Chiar dacă nu poate să-şi vadă favoriţii a venit totuşi lângă ei. Se bucură cu cel de-al şaselea simţ iar şanţurile adânci de pe pomeţi duc dorul lacrimilor care n-au de unde să mai curgă.

Ai lui erau conduşi cu 2-0 dar au întors scorul, au câştigat cu 3-2 şi s-au salvat de la retrogradare.

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza