Până la un punct victoriile ridică şi consolidează poziţia unei echipe în imaginea de ansamblu a fotbalului mondial. Chiar şi adversarii aplaudă şi admiră. Undeva, pe drum, prea multe trofee atrag antipatii. Nimeni nu e amuzant când câştigă non stop. Nici Schumacher vitezistul, nici Federer tenismanul, nici Barcelona, acum, în fotbal. Strategia de contracarare a invincibililor nu este una oarecare. Lupta se poartă nu atât pe teren cât şi uneori din cauza lui!
Imperiul catalan pus pe picioare şi condus cu mână de fier de sultanul Pep ameninţă să devoreze fotbalul. Întreg aliotmanul a ajuns la poarta Romei, iar adversarii încearcă să-i împiedice cu un ciot.
În urmă cu câteva zile, Roma fotbalistică a fost, de fapt, San Siro din Milano, iar ciotul a fost chiar administratorul arenei. Terenul a fost un coşmar, ne-a fost imposibil să ne facem jocul în aceste condiţii, s-au plâns catalani.
Italienii au preferat să otrăvească fântânile şi să pârjolească ogoarele. Au lăsat iarba să crească mai mult decât de obicei, şi nu au udat deloc suprafaţa de joc înaintea partidei. Efectul: mingea nu a circulat în viteza a cincea, aşa cum sunt obişnuiţi cei de la Barcelona.
Problema nu a apărut aici pentru prima dată. Catalanii se plâng de mai bine de un an că adversarii luptă murdar. Şi pe Iberostar Stadium din Mallorca a fost iarba lungă, pe El Sardinero din Santander terenul a fost ca o piatră, pe Mestalla din Valencia, pe lângă problemele cu uscăciunea, au apărut şi denivelările. Fiecare administrator de arenă îşi pune imaginaţia la lucru!
Prima problemă a catalanilor cu suprafaţa de joc datează de la un El Clasico din urmă cu un an. Vizionarul Mourinho a dat aşadar tonul în folosirea tacticilor mai puţin ortodoxe de limitare a paselor în viteză şi posesiei Barcelonei.
Până acum UEFA nu a intervenit iar în regulamente normele care stabilesc nivelul de umiditate sau lungimea firului de iarbă sunt extrem de flexibile.
