Don't Miss

Barca-Chelsea. Pastila antidepresivă

By on 24 aprilie 2012, 23:35

Foto: AFP PHOTO / JOSEP LAGO

Sportul înseamnă şi alegerea unei tabere. Înseamnă şi eterna luptă dintre bine şi rău, chiar dacă binele se cheamă frumos iar răul, inestetic. Cu toate îndemnurile baronului de Coubertin, participarea nu face doi lei găuriţi la un asemenea nivel. Nu pentru o participare glorioasă s-a apărat Chelsea pe două rânduri, nu pentru ea a pasat Barcelona până când jucătorilor li s-au învineţit picioarele. În duelul de aseară s-au regăsit şi suporterii. Sutele de mii, milioanele. Probabil că majoritatea ar fi preferat un altfel de rezultat.

Câteva umile consideraţii.

Nu, n-am văzut finala, aşa cum am auzit repetat până la obsesie, în comentariul meciului. Am asistat la returul semifinalei.

Nu, Barcelona nu a pierdut calificarea pentru că  nu a închis meciul la 2-0. N-ar fi ştiut să o facă. L-a pierdut când Messi a ratat penalty-ul, când morişca de pase nu a trecut nu de fundaşii lui Chelsea, ci de mijlocaşii şi atacanţii improvizaţi în apărători, pe o linie doar un pic mai avansată.

A fost justificată eliminarea lui Terry? A fost indicat corect penalty-ul în favoarea Barcelonei?

Acuzele la adresa lui Chelsea, deja multe, ar trebui să se lovească de pilda lui David şi a lui Goliat. Barcelona este stăpâna fotbalului din ziua de azi, dincolo de zile mai mult sau mai puţin reuşite. Chelsea nu ar fi avut nicio şansă în câmp deschis. Nimeni nu joacă pe atu-ul adversarului. Englezii au construit meticulos un labirint din care adversarii să nu poată ieşi dar au fost suficient de deştepţi încât să nu se rătăcească ei înşişi.

Trage de timp Drogba? Trage de timp Cech? Simulează o palmă peste faţă Puyol?

Aminteam de bine şi rău, de frumos şi urât. Cui i-a plăcut golul lui Ramires?

Pe aceeaşi linie: apreciem zelul ofensiv al unei echipe şi mai puţin determinarea defensivă a celeilalte?

Evoluţia postulată de Darvin spune că un organ pe care nu îl mai foloseşti, în decursul a generaţii şi generaţii se atrofiază. Îşi pierde sensul, se estompează, organismul nu mai vede niciun sens să-l recreeze fără un scop. Vezi picioarele mamiferelor acvatice sau ochii peştilor care trăiesc exclusiv în peşteri.

Organul amorf al Barcelonei poartă numele Valdez. Când echipa ta are posesie 80% meci de meci, rar apare ceva demn de apărat. Oricâte antrenamente ar executa conştiinciosul din poarta catalanilor, nimic nu se compară cu realitatea, aşa cum este ea. Poate lui Valdez i-ar prinde bine un împrumut la Wolverhampton. Wayne Hennessey este extrem de bine cotat pe piaţă chiar dacă a încasat peste 70 de goluri într-un singur sezon. Aşa slabi au fost lupii încât, paradoxal, portarul a fost unul dintre cei mai activi jucători ai echipei.

A fost meritată calificarea englezilor? Rezultatele spun aşa: Chelsea a câştigat la ea acasă şi a remizat pe terenul adversarei. Prin urmare a mers mai departe. Statistica nu ţine cont de numărul barelor. Soarta da.

Ar fi fost mai frumoasă o finală Barcelona-Real sau una Barcelona-Bayern? Ar fi fost. Cel puţin pentru fanii catalanilor.

Indiferent de nuanţe sau interpretări, istoria ne-a dat un indiciu în avans despre cine are mai multe şanse de calificare. Liga Campionilor în actualul format nu a fost câştigată niciodată doi ani consecutiv de aceeaşi echipă.

Altfel, o seară frumoasă pentru londonezi, una de coşmar pentru catalani. Acum trei ani a fost invers. Soarta, iarăşi.

Comenteaza cu Facebook!