Don't Miss

Atunci când culoarea nu contează. Începuturile

By on 17 ianuarie 2014, 12:56


Poate cea mai cunoscută campanie anti rasim datează deja de două decenii. Let’s Kick Racism Out of Football lucrează de la bază spre vârf. Educă tineretul în paralel cu tentativa onorabilă de a scoate din obiceiurile celor mari năravul urii pe motiv de culoare a pielii.

Prezentul corect se sprijină pe o fundaţie demult uitată. Pe un trecut în care cioară însemna mai mult decât pasărea în cauză. Pe un trecut în care nişte băieţi cu picioare magice s-au descurcat cum au putut într-o lume care nu era deloc a lor.

Chiar şi atunci însă talentul preceda orice tentativă de discriminare.

Să tot fi fost 1874 atunci când Andrew Watson, fiul unui proprietar de plantaţie de trestie de zahăr, semna cu Parkgrove FC. Numele tatălui pălea în faţa culorii moştenite de la mama sa, o localnică din Guiana Britanică dar talentul nu l-a făcut pierdut pentru istoria fotbalului.

La Parkgrove a devenit şi secretarul clubului, asta pentru că puştiul studiase matematică şi ştiinţe la universitatea din Glasgow. A fost primul negru care a deţinut o astfel de funcţie în fotbalul britanic.

În 1880, cea mai tare echipă din Albion nu era nici United nici City ci Queen’s Park F.C. acolo unde a ajuns şi Andrew, tot cu dublă răspundere, atât de jucător cât şi de administrator. A câştigat Cupa Scoţiei şi a devenit primul jucător de culoare cu un trofeu major în palmares.

A semnat apoi cu Swifts şi a devenit primul negru care a jucat în Cupa Angliei, în 1882. Pe vremea în care arta nobilă a fotbalului amator o depăşea de departe pe cea a profesioniştilor, Andrew Watson a fost invitat să joace pentru Corinthians, cea mai tare echipă din lume în care jucătorii nu primeau vreo recompensă pentru ceea ce arătau pe teren.

Cea mai mare realizare a lui Watson au fost însă cele trei selecţii la naţionala Scoţiei. A devenit, bineînţeles, primul fotbalist de culoare chemat la lotul vreunei naţionale importante din Europa.

Arthur Wharton a venit din Ghana în Scoţia să se apropie de Dumnezeu dar l-a descoperit pe terenul de fotbal. Arthur avea sânge regal în vene din partea mamei şi un sfert de scoţian încăpăţânat în sistem din partea tatălui. A abandonat studiile metodiste şi a ajuns ceea ce acum este recunoscut unanim ca „primul negru în fotbalul profesionist din lume”.

Juca atât în poartă (a fost chiar rezerva legendarului William „Fatty” Foulke la Sheffield United) dar şi în bandă. Cariera sa nu a fost atât de strălucită ca a predecesorului său dar amintirea lui Wharton a trezit şi a folosit ca postament pentru lupta împotriva rasismului. Mormântul său a fost redescoperit şi dotat cu o piatră funerară prin 1997, iar din 2003 face parte din  English Football Hall of Fame, alături de legende ca George Best, Cantona sau Bobby Charlton. O mică statuie a lui Wharton poate fi admirată de cei care vizitează biroul personal al preşedintelui FIFA, Sepp Blatter iar două în mărime naturală vor fi ridicate în Darlington şi Roterham, acolo unde jucătorul şi-a petrecut o mare parte a carierei.

Walter Tull a fost încă un jucător de culoare care a scris istorie nu doar pe terenurile de fotbal ale imperiului britanic ci şi pe teatrele de război ale primei conflagraţii mondiale. Mare vedetă la Tottenham, Tull s-a înrolat în celebrul batalion al fotbaliştilor (povestea aici) alături de alţi peste 150 de jucători englezi.

În iunie 1917, Frank Buckley (unul dintre cei mai buni mijlocaşi din lume în acel moment) a fost rănit la plămâni de un şrapnel şi a fost trimis la recuperare în Anglia. La fel şi sergentul Tull, care a dezvoltat “febra de tranşeu”. Buckley a revenit pe front un an mai târziu, dar Walter Tull şi-a încheiat socotelile cu Batalionul Fotbaliştilor. A fost trimis la şcoala superioară de la Gailes şi s-a întors în linia întâi în 1917 ca locotenent. William Tull a fost primul ofiţer de culoare din armata britanică.

Ca ofiţer a fost remarcat pentru neînfricare în bătăliile de la Piave (Italia) sau Favreuil (Franţa) acolo unde şi-a găsit în cele din urmă sfârşitul. Oamenii săi n-au vrut să-l abandoneze pe câmpul de luptă iar vreo câţiva flăcăi au îndurat ploaia de gloanţe a nemţilor şi au încercat să-l readucă în tranşee chiar dacă viaţa se scursese deja din trupul fostei vedete a fotbalului englez.

Primul mare gest rasist cunoscut în fotbalul englez vine odată cu povestea lui Jack Leslie. Poate cel mai în formă atacant al campionatului în anii 20 ai secolului trecut, jucătorul lui Plymouth a fost anunţat de antrenorul său că fusese chemat la naţională. „Probabil că atunci când au trimis convocarea au uitat că sunt negru”, a declarat cu un zâmbet amar Leslie la întoarcerea de la Londra, acolo unde a fost refuzat la lot.

tull2 Walter Tull

Comenteaza cu Facebook!

Comenteaza